Metafora acestui sindrom funcţionează pe mai multe planuri în piesa Alinei Nelega, Efectul Genovese, în regia lui Gavril Cadariu, spectacol cu care s-a deschis actuala stagiune a Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş (compania de limbă română). Textul-spectacol, care pune în discuţie problema colaboraţionismului şi a dosarelor de Securitate, funcţionează ca o contragreutate în relaţie cu X mm din Y km al Gianinei Cărbunariu, docu-performance bazat integral pe o stenogramă reală din dosarul de urmărire al lui Dorin Tudoran. Povestea - cu ancore interesante la situaţii şi persoane reale - are sîmburele "clasic" al conflictului de generaţie: fiica masterandă la Jurnalism (Diana Avrămuţ, aproape o "stea în devenire" a Naţionalului de la Mureş, deşi nu pe un gen / stil definit încă) descoperă dosarul de turnător al tatălui (Nicolae Cristache), jurnalist local de prim-plan, laolaltă cu alte dosare ale unor oameni importanţi, şi-şi confruntă părinţii cu revelaţia pe care vrea s-o facă publică. De aici începe procesul maieutic de resemantizare a datelor esenţiale: e mai puţin vorba despre previzibilele motivaţii personale şi eterna discuţie despre răul provocat altora (celor turnaţi) şi mai degrabă despre comportamente sociale, normate şi pe care le reglăm în relaţie cu ceilalţi.
Experimentele din jurul sindromului Genovese indică faptul că atunci cînd o persoană e singurul martor sau singura prezentă atunci cînd apare o urgenţă, omul în cauză se simte responsabil şi intervine. În prezenţa altora, cînd responsabilitatea e împărţită, el tinde să verifice reacţia celorlalţi şi să se raporteze la ea. Dacă ceilalţi se comportă ca şi cum totul ar fi OK, va face la fel, indiferent ce-i spune instinctul sau conştiinţa. Căci există un instinct mai puternic decît cel al urgenţei sau al pericolului: instinctul conformării faţă de grupul social. S-ar putea ca acesta să fie unul dintre marile merite ale spectacolului de la Tîrgu Mureş - pune în scenă, cu mijloace minimaliste, mecanismul de testare a abaterilor de la norma comportamentală generală. O încalcă întîi mama (Cătălina Mustaţă, pe care o prinde foarte bine etapa "scuturării podoabelor", jocul simplu, direct, aproape fără artificii teatralizante) - într-un memorabil monolog flashback, retrăieşte un moment de singurătate absolută dinaintea unei mulţimi de spectatori (la propriu şi la figurat) condiţionaţi colectiv de efectele aceluiaşi sindrom Genovese. De fapt, în toate momentele de inflexiune ale montării, "eroii" sînt înconjuraţi, acompaniaţi, fizic sau sonor, de întruparea normei colective, de martorii eterni, nelipsiţi, ai conformării la comportamentul social dezirabil. Care e abandonul responsabilităţii. Apariţia iubitului tinerei (Sergiu Marocico, villain de necesitate într-o scenă hilar-grotescă, de altfel), cu motivaţiile lui strict conjuncturale pentru "demascarea" tatălui turnător, e ultimul stadiu în acest delicat proces maieutic în urma căruia fiica va deveni un membru ca toţi ceilalţi al societăţii.
Sigur, sindromul Genovese nu are cum să servească drept matrice de decodare a colaborării întru supunere, non-reacţie şi, ulterior, negare a trecutului, ce face nota definitorie a comportamentului social al "supravieţuitorilor" comunismului. E, cum spuneam, o metaforă de la care porneşte un spectacol de teatru. Paradoxal, poate, însă, avînd în vedere trendul public recent (destul de ipocrit, dacă mă întrebaţi pe mine), care găseşte în "moştenirea vieţii sub comunism" o explicaţie plauzibilă pentru disfuncţionalitatea relaţiilor sociale din România actuală, spectacolul de la Tîrgu Mureş nu marşează pe tentanta dimensiune moralistă. Conflictul de generaţii nu e unul între tarele psihosociale ale unor părinţi crescuţi la şcoala laşităţii şi idealismul copiilor lor, care vor schimba prin tinereţea lor lumea. Conflictul de generaţii e, în realitate, un subevaluat deficit de înţelegere a celorlalţi. A mult-prea-umanului, a condiţionărilor sociale, a etapei de acceptare prin care trece posibilitatea oricărei revoluţii.
Efectul Genovese e, în sine, un spectacol foarte delicat - tocmai prin simplitatea (atît de dificilă) a mijloacelor, în care vocea ce se aude nu e a regizorului (de aceea Gavril Cadariu e un bun regizor de text contemporan - pentru că nu are orgolii auctoriale inutile), nici chiar a dramaturgului, e vocea pură a textului şi a refuzului de a da false soluţii.