Necazul acestei ecranizări realizate de Mira Nair după opera lui Thackeray este că nu prea ştie unde se îndreaptă. Este adevărat ce spune, parcă, interpretul Gabriel Byrne, că regizoarea seamănă cu un general pe cîmpul de luptă, care îşi coordonează soldaţii pînă în cele mai mici detalii. Am aflat bunăoară că i-a instruit pînă şi pe figuranţi despre ce e vorba în fiecare secvenţă. Este adevărat că aceştia se mişcă într-o ordine firească şi că scenele de mulţime au ceva pictural în ele. E adevărat că filmul arată ca unul de epocă, amintind vag de Barry Lyndon al lui Kubrick (şi el o ecranizare după William Makepeace Thackeray), chiar dacă asta se întîmplă de puţine ori.
Are costume frumoase şi uneori o luminozitate aparte. Dar îi lipseşte ceva esenţial ca să rămînă în memorie: n-are suflet, este plat ca o foaie de hîrtie velină. Ce folos că e o hîrtie frumos colorată, în albastru şi verde mătăsos, cu ape. Ce folos că din cînd în cînd cineasta, altfel apreciată de critică, introduce elementul exotic - India -, care ei îi este apropiat pentru că ea însăşi e de origine indiană, acesta fiind probabil elementul principal care a determinat-o să facă această adaptare. India însă apare ca o carte poştală. Iar celălalt motiv invocat de regizoare - faptul că romanul clasic spune o poveste foarte modernă - este iarăşi discutabil. Dar dacă priveşti lucrurile dintr-un alt punct de vedere, Mira Nair are perfectă dreptate.
În ziua de azi, cînd viaţa curge mult mai repede, iar spre o situaţie socială deosebită se aleargă de la vîrste tot mai fragede (cineva se plîngea de greşeala care se face cînd se numesc tineri de pînă în 30 de ani în funcţii de conducere, unii dintre ei fiind imaturi), ascensiunea socială a unei fete cu o anume sensibilitate, dar fără scrupule, te poate face să îi acorzi acesteia circumstanţe atenuante. Să vezi în ea pe ambiţioasa - pentru că ni se cere tuturor să fim tot mai ambiţioşi pentru a fi performanţi - şi să nu te mai deranjeze baletul social pe care îl practică.
E drept, acesta se numeşte astăzi public relations. Se studiază în facultăţi şi se răsplăteşte cu diplome. Protagonista Reese Witherspoon merge pînă acolo încît afirmă că Becky Sharp este o precursoare a feminismului. Din păcate, scenariul scris de cel care a scris şi Gosford Park (Julian Fellowes) nu lasă să se întrezărească cuta vreunui plan ori mesaj second. Povestea n-are adîncime, eroii n-au consistenţă. Filmul e mai mult deşertăciune decît bîlci.