Vanity Fair are o carnaţie mai bogat pigmentată şi un sînge mai fierbinte decît era de aşteptat în cazul unui film "în costume". Asta e şi din cauză că aşteptările noastre, cînd vine vorba de ecranizări după clasicii literaturii engleze, au fost modelate (dacă nu deformate), în ultimii 20 de ani, de tandemul Ismail Merchant-James Ivory. Cei doi (unul producător, celălalt regizor) nu s-au ocupat exclusiv de clasici (au ecranizat, de exemplu, romanul din 1989 al lui Kazuo Ishiguro, The Remains of the Day) şi nici de englezi (s-au dat şi la Bostonienii, poate cel mai american dintre romanele lui Henry James), dar au reuşit cumva să impună impresia că tot ceea ce este bine îmbrăcat şi distins şi de epocă - tot ceea ce, pentru multă lume, se înţelege prin "clasic" şi "englezesc" - trebuie să ajungă la ei ca să fie tratat aşa cum trebuie.
Nu sînt un fan: mi se pare că detectez undeva în formula lor prezumţia nocivă că gusturile lor impecabile, în materie de literatură şi scenografie, asigură automat calitatea cinema-ului pe care ni-l oferă. În orice caz, nu s-ar lansa în vecii vecilor în ceva atît de picant şi de năucitor ca secvenţa aceea din Vanity Fair, cînd eroina lui Thackeray, Becky Sharp (Reese Witherspoon), se transformă brusc într-un fel de stea bollywoodiană avant la lettre (nu hollywoodiană, ci bollywoodiană: nu L. A., ci Bombay) - vedeta trupei de dansuri indiene create de marchizul de Steyne pentru desfătarea invitaţilor săi.
Realizatoarea filmului, Mira Nair, este din India, şi asta nu e singura manifestare a identităţii ei culturale. Există o secvenţă - picnicul în cursul căruia ambiţioasa guvernantă Becky ajunge foarte aproape de inima şi de averea "grăsunului conaş" Jos Sedley - în care, de la atîtea tuşe orientale (acrobaţi, acoperişuri în stil pagodă, o pasăre exotică), aproape uităm că ar trebui să fim pe o pajişte englezească, în vremea cînd - spune Thackeray - "secolul nostru abia trecuse de vîrsta copilăriei". Indianismele erau la modă pe vremea aceea, în lumea lui Sedley şi a lui Steyne, dar ele sînt etalate cu atîta satisfacţie, încît începi s-o bănuieşti pe Nair că indianizînd cu tupeu capodopera unui mare victorian (publicată în 1848), le-o trage celor care s-au îndîrjit atîta să anglicizeze poporul ei.
Dacă-i aşa, cu atît mai bine; nu-i exclus ca însuşi Thackeray să fi binecuvîntat o asemenea iniţiativă. În India s-a născut şi el (a avut şi o soră metisă); acolo şi-a petrecut primii ani din viaţă, înainte de a descoperi vremea englezească, sistemul educativ englezesc - nefericirea. La un moment dat, filmul chiar ne transportă în India, şi e un şoc - un vis de evadare din locul acela unde a fost îngropată, sub multe straturi minuţios dispuse şi păstrate, orice speranţă privind o comunitate umană respirabilă. Atunci ne izbeşte lipsa de sens a ambiţiei lui Becky: ea urcă în societate cu speranţa că, odată ajunsă la stratul cel mai înalt, va putea să respire, nu se va mai simţi strivită, or întreaga construcţie e închisă, e un mormînt. Asta pentru ea.
Pentru noi, lumea unui mare scriitor englez din secolul XIX e "o democraţie cu adevărat fermecătoare" - cum a spus Nabokov despre lumea lui Dickens -, în care "chiar şi cele mai insignifiante personaje (...) au dreptul să trăiască şi să se manifeste". Nici un film nu putea să găsească loc pentru toată această viaţă, dar e multă viaţă în filmul Mirei Nair. De exemplu, e multă viaţă - de tip colcăitor şi păduchios - la reşedinţa lui sir Pitt Crawley (Bob Hoskins cu grobianismul dat tare), pe care Becky îl confundă în primul moment cu un servitor neţesălat şi pe care mai tîrziu îşi permite să-l refuze, atunci cînd el îi propune postul (abia eliberat) de lady Crawley ("Nu vrei să fii păpuşica unui om bătrîn?").
E multă viaţă - de tip vampiric - în marchizul de Steyne (Gabriel Byrne), care pare s-o pîndească pe Becky încă din copilăria ei - din momentul în care se tîrguiesc pentru portretul mamei ei moarte, pictat de talentatul, dar nevoiaşul ei tată. "Şi ai fi fericită să te desparţi de el pentru zece guinee?", o întreabă el, savurînd neajutorarea copilului - perspectiva compromisurilor, a corupţiei ce o aşteaptă - ca un cunoscător ce este. Şi, cum era de aşteptat, e senzaţional de multă viaţă în Reese Witherspoon, pe care de acum înainte îmi propun s-o invoc mental 1) numai sub numele de Becky Sharp; 2) cît de des pot. Cel puţin în prima parte, nu există moment în care mintea ei să nu lucreze, să nu cîntărească, să nu evalueze ceva. Depinzînd de oameni care, chiar adunaţi laolaltă, nu au nici măcar o părticică din spiritul şi din talentul ei, e silită să calculeze la fiecare moment cît să sacrifice şi cît să păstreze din adevărata Becky.
Acest mod de a trăi e prezentat firesc, fără patetism - ăsta-i lotul ei şi nu e loc pentru melodramă; dar pe cît de antrenantă e interpretarea lui Witherspoon cînd se desfăşoară sub ochii tăi, pe atît de emoţionantă devine în amintire.