John Mayall stârneşte inimile albastre ale împătimiţilor de blues

Când ascult o piesă nouă sau o trupă pe care am trecut-o recent în agenda de interese, nu pot să nu mă gândesc la modul complet haotic prin care simţul meu auditiv alege să absoarbă sunete. Care or fi acele semne de circulaţie care ghidează sunetele pe care le percepem spre cele două categorii - cele care ne plac şi cele care nu ne plac?
 
Duminică seară (11 noiembrie 2012), pe scena Sălii Palatului a urcat John Mayall. Mayall, de-al casei în sfera muzicii blues din anii fericitului deceniu '60, şi-a adus cu el toată trupa de muzicieni cu care cântă din 2009: chitaristul Rocky Athas, bateristul Jay Davenport şi basistul Greg Rzab.
 
În deschidere, pianistul român Harry Tavitian ne-a încălzit urechile cu câteva piese uşor exotice. Tavitian şi-a făcut apariţia într-un veşmânt confortabil, mai puţin oficial, menit parcă să destindă puţin emoţiile celor care îl aşteptau pe Mayall cu inima la gură: îmbrăcat în stil oriental, cu barba despicată ce se întindea lejer peste cămaşa colorată, încălţat în papuci de plajă. Înfăţişarea sa se potrivea de minune cu muzica boemă, trăită cu sudoare, a recitalului său. Harry Tavitian a cântat în jur de 30 de minute de experimente blues cu poveşti simple despre oameni, locuri, sentimente.
 
După o pauză tehnică destul de lungă, aşa cum ne-au obişnuit evenimentele muzicale de la noi, John Mayall îl prinde din urmă pe pianist şi preia responsabilitatea pentru atmosfera din Sala Palatului. El şi instrumentiştii săi ne-au dirijat simţurile vizuale şi auditive aproape două ore şi un bis. Meritul cel mai mare al Sălii Palatului a fost sonorizarea impecabil de clară, aşa că am putut savura toate extensiile sonore ale chitarei, basului, muzicuţei sau tobelor. Vocea lui Mayall, personalizată cu uşoare tonalităţi răguşite datorate, probabil, celor 79 de ani ai săi, nu a dezamăgit publicul, ci dimpotrivă, toate vârstele aflate în sală păreau să guste stilul lui, cu obişnuitele sale experimente vocale. Cântăreţul britanic le-a adus aminte nostalgicilor de piesele din tinereţe, făcând un bilanţ muzical al melodiilor mai vechi şi mai noi.
 
Ceea ce mi s-a părut cu adevărat deosebit în acest concert a fost comunicarea foarte bine sudată între muzicieni. Solo-urile lui Greg Rzab la bas au fost lungi şi visătoare şi au lăsat loc treziei pe ritmurile agresive şi alerte ale tobelor lui Jay Davenport. Vocalizele lui John Mayall au unit demonstraţiile muzicale ale celor doi într-un tot unitar care transforma experimentul lor într-o piesă în toată regula. Ritmul individual al instrumentelor se pierdea într-o armonie generală care era absorbită de public în cele mai mici detalii. Era clar. Muzica lor trezise amintirile de demult al iubitorilor veterani şi-şi făcuse noi prieteni în rândul celor tineri. Dacă la asta mai adaugi şi faptul că sala era primitoare, călduroasă, generoasă în locuri înseamnă că seara regăsirii blues-ului de acum jumătate de secol şi-a atins destinaţia.
 
Pentru cei care nu au putut veni sau nu au vrut să rişte neştiind dacă evenimentul va fi pe gustul lor, pot să le spun că o astfel de ocazie intră în categoria riscurilor frumos răsplătite, iar o nouă revenire a lui John Mayall în România nu trebuie sub nicio formă ratată.