John Mayall are vârsta la care penibilul poate fi mai uşor de atins decât măreţia, chiar şi pentru marii artişti, o vârstă la care inspiri mai degrabă duioşie decât invidie celor care te privesc. Şi totuşi, Mayall nu pare să ştie câţi ani a împlinit. Vorbeşte despre anii '60 cu claritatea cu care noi muritorii vorbim de ziua de ieri. Aduce omagii lipsite de patetism oamenilor cu care a lucrat, fără să cadă în capcanele nostalgiei. Trăieşte în prezent. Cu bucurie, cu energie, cu vitalitate, cu umor. Când spune la începutul concertului că vor cânta Congo Square, toată sala aplaudă şi maestrul trage imediat concluzia, mimând surpriza: "Oh, you know this one, that's good".
Sigur că o ştim cu toţii. E clasică. E blues-ul începuturilor, bluesul New Orleansului, o muzică a libertăţii interioare, un ritm care caută sublimarea şi depăşirea suferinţei. O muzică simplă, curată, dar cu o forţă incredibilă. O muzică pe care n-a inventat-o Mayall, dar pe care o menţine în viaţă cu bucuria unui tată adoptiv care îşi iubeşte copilul ca şi cum ar fi a lui.
Pe scenă, John Mayall, îmbrăcat simplu cu un tricou şi jeanşi, cu părul alb strâns în coadă, cu muzicuţa mereu aproape şi accentul lui de domn, împrăştie căldură. Nu doar către public, ci (mai ales) către colegii de scenă. Nu caută niciodată să fie diva trupei, ci îi pune generos în valoare pe ceilalţi. Într-un fel, ăsta e unul din lucrurile care îl fac pe Mayall cine e. Înainte de a fi artist, e curator şi descoperitor şi promotor de talente. Prin fabrica lui de muzicieni au trecut, pe rând, Eric Clapton, Mick Fleetwood, Johnny Almond, John McVie şi încă mulţi alţii. Azi mizează din nou pe forţe proaspete: la tobe, Jay Davenport, care aduce forţă live-ului, la bas Greg Rzab, care are talent cu carul, iar la chitară Rocky Athas, care face faţă cu succes presiunii de a urma unei linii impresionante de chitarişti care au cântat pentru Mayall. Cu Mayall cu toţii au început să cânte din nou, iar Mayall şi-a reînceput o dată cu ei blues-ul.