Ecranizăm, ecranizăm. The Phantom of the Opera, un musical inspirat de un roman clasic

The Phantom of the Opera de Gaston Leroux a încîntat de multe ori cititorii prin latura sa mai mult gotică decît poliţistă, mai mult psihologică decît fantastică. Ca şi Pygmalion, care a inspirat My Fair Lady, piesa celebră a lui Bernard Shaw, şi The Phantom of the Opera a tentat pe autorii de musical, atît prin bogăţia dramatică a unei intrigi de factură postromantică, cît şi prin virtualitatea unor decoruri, costume şi arhitecturi menite să ilustreze un roman cu personaje flamboaiante, marcate de sentimente puternice de gelozie, de dragoste, obsesii şi pasiuni greu de evaluat. De altfel, criza principală a personajului imaginat de Gaston Leroux este determinată de desfigurarea sa, ce nu-i mai permite a avea raporturi normale cu semenii decît prin intermediul unei mizanscene marcate de influenţele unei literaturi de tip horror, care are cu atît mai mult succes atunci cînd este inspirat transpusă pe peliculă.

Musicalul produs şi compus de Lloyd Webber (autor şi al musicalurilor Evita sau Jesus Christ Superstar) rămîne premisa unui film inspirat, realizat de Joel Schumacher, cineast atent în special la valorile plastice ale ambianţei baroce în care se desfăşoară un conflict previzibil. De altfel, prima secvenţă a filmului ne poartă în Parisul începutului de secol douăzeci, într-o ambianţă bine subliniată de tonalităţile alb/negru ale peliculei, cu spectaculoase metomorfozări în momentul racordurilor la timpul acţiunii propriu-zise petrecute cu 40 de ani în urmă.

Catacombele Operei, decorul plin de un fast, cam încărcat, al culiselor în care se desfăşoară povestea unui evident triunghi amoros, se constituie într-un fundal extrem de viu al sentimentelor Fantomei, fiinţa handicapată de înfăţişarea nu prea arătoasă, faţă de frumuseţea şi talentul ucenicei sale într-ale muzicii, tînăra Christine (iubită însă din copilărie de vicontele Raoul de Chagny, amator şi sponsor al Operei Populare).

Dirijînd remarcabil valorile plastice ale ambianţei şi fundalului, Joel Schumacher uită să nuanţeze relaţiile dintre personaje, acordîndu-le în virtutea lungimii partiturilor o credibilitate peste măsură. Acestea cîntă la nesfîrşit, se lamentează în atitudini demne de marile scene romantice, dar nu au simţul detaşării şi nici măcar pe cel al umorului. Poate din această cauză, deşi propus la nu mai puţin de şase premii Oscar, filmul The Phantom of the Opera nu s-a putut abona la nici unul. Iar actorii sunt excelenţi în ciuda melosului prelungit uneori fără rost: Emmy Rosum în rolul Christinei, Gerard Butler în rolul Fantomei, Minnie Driver în rolul Carlottei şi Patrick Wilson în rolul vicontelui Raoul de Chagny.

Dar cele mai importante contribuţii la reuşita acestui film mi se par a aparţine autorilor costumelor: Alexandra Byrne, scenograful Anthony Pratt şi directorului de imagine John Mathieson. În orice caz, mai bine un musical, chiar neonorat de juriul Oscarului, decît Saw, film care mai rezistă încă pe ecrane.

Călin Stănculescu

The Phantom of the Opera / Fantoma de la Operă, regia: Joel Schumacher, scenariul: Andrew Lloyd Webber şi Joel Schumacher, imaginea: John Mathieson, scenografia: Anthony Pratt, montajul: Terry Raulings, costume: Alexandra Byrne, efecte speciale: Nathan McGuiness, coregraf: Peter Darling, muzica: Andrew Lloyd Webber, versuri: Charles Hart, Richard Stilgoe, dirijor: Simon Lee, interpretează: Minnie Driver, Miranda Richardson, Emmy Rosum, Simon Callo, Ciaran Hinds, Patrick Wilson. Color, ecran lat, durata 146 minute