Dilema Veche / ianuarie 2013
În tirul încrucişat al reacţiilor la moartea lui Sergiu Nicolaescu - reacţii polarizate pe linii altminteri previzibile -, Mircea Platon (istoric la Ohio University) plasează cîteva observaţii realmente provocatoare (la http://focuriinnoapte.blogspot.ro): "Dar ethosul naţional-comunist al lui Nicolaescu nu e cu mult diferit de ethosul naţional-capitalist al marii majorităţi a producţiilor hollywoodiene (...) [Iar] în privinţa epopeii naţionale cinematografice, filmele lui Nicolaescu nu sînt cu nimic mai mincinoase sau mai propagandistice decît filmele epopeii naţionale americane. Din punct de vedere cinematografic, România s-a construit prin Mihai Viteazul lui Amza Pellea la fel de romantic [cum s-a autoconstruit America prin filmele lui John Ford, deşi] între filmele lui John Ford şi filmele lui Sergiu Nicolaescu e o diferenţă stilistică enormă." Precisely. Şi mai exact, Ford e un mare stilist, în timp ce filmele lui Nicolaescu - chiar şi cele mai ambiţioase - sînt nule sau aproape nule sub acest aspect. Afirmaţia asta se cere însă demonstrată prin analiză formală detaliată, iar analiza formală detaliată a filmelor lui Nicolaescu s-ar putea să fie (1) nepotrivită în contextul imediat al morţii lui, căci irelevantă la statutul lui de creator de memorie colectivă, ba chiar de mitologie naţională; şi (2) mai presus de nivelul de alfabetizare cinematografică al multora dintre fanii, dar şi dintre detractorii lui. În orice caz, a opune artei sale (artei, nu moralităţii personale) arta unui Mircea Săucan nu e dovada unei educaţii estetice foarte avansate în domeniul filmului. După cum explică tot Mircea Platon, "filmele lui Sergiu Nicolaescu au fost expresia modernismului comunist-naţional de consum", în timp ce "filmele lui Mircea Săucan au fost expresia modernismului comunist de elită, a existenţialismului-comunist românesc." Cei care pun în conflict estetic cele două "modernisme" le pun, de fapt, în conflict de clasă - arta elitelor contra artei maselor, cultură "înaltă" contra cultură "plebee". O demonstraţie pertinentă a mediocrităţii stilistice a lui Nicolaescu ar opune artei lui arta - tot populară - a unui Anthony Mann, să zicem (Mihai Viteazul contra El Cid, Dacii contra The Fall of the Roman Empire), sau a unui Howard Hawks (Scarface şi The Big Sleep contra Cu mîinile curate); şi s-ar baza pe analiză stilistică punctuală. În loc de asta, Tudor Călin Zarojanu (pe pagina lui de Facebook) se declară recunoscător pentru norocul de a fi făcut parte din elita care a crescut nu cu filme de Nicolaescu, ci cu "Coming Home şi Butterflies Are Free, cu Blow-Up, cu Tarkovski şi Mihalkov, cu Le clan des Siciliens şi Reconstituirea, cu Glissando, Proba de microfon şi Croaziera, şi - după ce aşa ceva a început să nu mai existe prin cinematografe - am crescut mai departe, în faţa unui video, cu The Killing Fields şi All That Jazz şi din nou Tarkovski". Mi se pare semnificativ că singura mostră de cinema de masă inclusă pe lista lui Zarojanu, Le clan des Siciliens, e un film de Henri Verneuil - un regizor nu cu mult mai interesant, din punct de vedere stilistic, decît Nicolaescu...

Problema cu elitismul de la înălţimea căruia îi priveşte Zarojanu pe admiratorii lui Nicolaescu este că, la rîndul lui, e uşor de privit de sus, de pe înălţimi încă şi mai rarefiate. Majoritatea titlurilor / numelor enumerate de Zarojanu sînt reprezentative pentru canonul / panteonul cinefil al generaţiei lui de intelectuali români, dintre care mulţi au rămas fixaţi în el. Un canon definit de oferta Cinematecii Române şi apoi de ce mai circula pe video, cu Tarkovski în centrul Universului, cu splendorile mai accesibile ale unor Fellini şi Visconti puse mai presus de frumuseţile mai greu de descoperit ale lui Rossellini, cu relativ burghezul Truffaut preţuit mai mult decît revoluţionarul (şi anticapitalistul) Godard, cu clasicismul lui Szabó cotat mai bine decît modernismul (şi marxismul) lui Jancsó, cu Akira Kurosawa pe post de japonez numărul unu în locul nici-măcar-descoperitului Ozu, şi, în fine, cu o expunere extrem de limitată la clasicii hollywoodieni canonizaţi în anii '50 de Cahiers du Cinéma (Hawks, Preminger, Fuller, Nicholas Ray, Anthony Mann etc. - cu toţii regizori de filme "de consum", omologi de-ai lui Nicolaescu) şi la instrumentarul critic necesar pentru aprecierea fineţurilor lor stilistice. Ar merita scrisă o istorie a creării acestui canon; ea ar scoate în evidenţă rolul jucat în alcătuirea lui de factori precum Războiul Rece (influent în receptarea filmelor lui Tarkovski, de pildă), lipsa totală de acces la mult, foarte mult cinema important (de pildă, la tot cinema-ul american de avangardă din anii '60-'70) şi restricţionarea treptată a informaţiei (astfel încît dogme critice şaizeciste - de pildă, Kurosawa ca japonez numărul unu - au rămas nechestionate). Pe scurt, e un canon care s-ar cuveni relativizat, şi nu folosit pentru a le da în cap fanilor lui Nicolaescu. Altfel, contribuie şi el la ceea ce deplînge Tudor Călin Zarojanu - "neînţelegeri care nu vor fi putea fi aplanate niciodată".

3 comentarii

  • Tarkovski
    adipocea, 14.01.2013, 01:30

    Nu are nici o treaba, absolut nici o treaba Tarkovski, sau perceptia valorii lui artistice cu razboiul rece. Relativizati aici si cadeti in acelasi eroare ca si Zarojanu...Tarkovski e bine mersi iubit si adulat si acum, e prezent constant in topurile criticilor si ale regizorilor in fatza multor nume clasice care, incet incet, au coborat in topuri odata cu vremea... Ce treaba sa aiba oniricul si senzorialul din Oglinda cu razboiul rece, cu vreun mesaj ascuns anticomunist, sau cu mai stiu eu ce cod ascuns de comunicare a unor valori interzise? Daca il relativizam pe Tarkovski si il punem in fatza lui pe Cassavetes, ca banuiec ca la el va referiti cand vorbiti de cinema-ul american de avangarda al anilor70, rasturnam tot ce inseamna decenta si gust artistic... Asa, si Bethoven a inceput sa ni se para banal, nu-i asa, pus aiurea in centrul universului, mai la moda e acum sa-ti placa Bruckner sau Mahler, ce sa ne mai pierdem vremea cu clasici sau cu cei pusi in centrul universului de mai multe generatii?! Tarkovski e unul din marile genii ale cinematografiei, punct. N-o spun eu , n-o spune Zarojanu, o spune Bergman si multi altii de valoarea lui....Hai sa il minimalizam pe Tarkovski acum , pentru ca Zarojanu incearca un analogie stilistic-valoric fortata a operei lui Nicolaescu cu a altora. Dealtfel, cadeti in aceeasi plasa ca si aceia din generatia pe care o ironizati, crescuta la Cinemateca romana. Dvs va plasati in polul complet opus, marcat de rusofobia nedisimulata a societatii civile romanesti din anii 80, continuatoare ale unei asa zise traditii burgheze si de dreapta in Romania, adica cei care spun ca nu pot sa-i sufere pe rusi(nu ati analizat un singur film rusesc de cand va citesc, nu ati facut un singur citat cultural de vreun fel din cultura rusa), de italofobia tipica anilor 70-80 la noi(italienii sunt tigani, broscari, macaronari, esccroci, curvari, rupti in coate, si , in consecinta, trebuie minimizati Fellini, Visconti, si scos mai in fata unul cu miza mai mica, precum Rosselini)... Poate parea ca nu are legatura cu subiectul, dar toate aceste fobii induse in romani de un anume tip de educatie de familie in perioada protocronismului, duc la orientari de gust si in ce priveste, arta, filmul, si dvs imi pareti complet stapanit de ele...

    • RE: Tarkovski
      [membru], 14.01.2013, 03:18

      Nu voi comenta procesele de intenție pe care mi le faceți - felul mai mult decât hazardat în care extrapolați o presupusă alergie de-a mea la etnii/culturi întregi; sper că, atunci când vă veți reciti comentariul la calm, veți admite că ele nu merită comentate.

      Vreau doar să precizez două lucruri:

      1) nicăieri în acest text nu pun la îndoială valoarea artistică a filmelor lui Tarkovski;
      2) prin "cinema-ul american de avangardă" al anilor '60-'70 nu mă refer la Cassavetes, ci la artiști ca Mekas, Brakhage, Jack Smith sau practicanții așa-numitului "cinema structural" (Michael Snow, Ken Jacobs), în comparație cu care Cassavetes era mainstream (la urma urmei, făcea filme narative, iar "A Woman Under the Influence" a primit chiar și două nominalizări la Oscar).

  • Inaltimi rarefiate
    Twinsen, 16.01.2013, 17:44

    "Problema cu elitismul de la înălţimea căruia îi priveşte Zarojanu pe admiratorii lui Nicolaescu este că, la rîndul lui, e uşor de privit de sus, de pe înălţimi încă şi mai rarefiate."

    Ironia sortii e ca din zece critici care urca pe inaltimile "rarefiate" in dispute pentru stabilirea "valorii" (de parca am fi la matematica) greu gasesti unul care sa simta deseori placerea absoluta si entuziasmul unei gospodine care se uita zilnic la Suleiman Magnificul. In timp ce un simplu roman se bucura de filmul lui Nicolaescu, domnul Gorzo trebuie sa ramana cu satisfactia ca e "mai presus de nivelul de alfabetizare cinematografică al multora dintre fanii, dar şi dintre detractorii lui". O satisfactie legitima poate, dar mai degraba sterila.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus