* autorul a văzut 34 de filme din 55 doar în competiţia de ficţiune (care exclude şi animaţia). Iar dintre acestea, doar o parte (însemnată şi care nu a fost amintită în totalitate) poate fi considerată reprezentativă pentru aceste tendinţe.
Primul lucru care l-am remarcat la filmele din competiţia de ficţiune de la CineMAiubit , 2012 este un anumit soi de canibalism cultural: filmul studenţesc muşcă bucăţi mai mari sau mai mici din alte filme (genuri, stiluri, chiar şi din alte arte), le mestecă şi amestecă cu rezultate dintre cele mai diverse. Cinematografia pare ca a epuizat ce era de spus şi modurile de a spune, şi-a aflat limitele, şi asemenea unui ouroboros, se hrăneşte acum din propria istorie. Colajul, pastişa, parodia, reciclarea temelor şi stilurilor, chiar a operelor de artă ca atare, au devenit elemente importante în toată arta postmodernă. Acest metodă de (re)creaţie însă, se manifestă cel mai pregnant în film, pe de o parte pentru că audio-vizualul este mediul cel mai amplu, mai ofertant şi mai deschis la acest tip de reeditări / revizuri / traduceri / translatări / reinterpretări; pe de altă parte accesibilitatea tehnicii (filmare şi montaj) şi a publicului (internet) a dus la creşterea impresionantă a numărului de cineaşti. Cu atât mai mult, această tendinţă se va observa în cadrul filmului studenţesc, care nu doar că îşi permite o mai mare libertate în raport cu generaţiile anterioare dar e chiar încurajat să uzeze şi să abuzeze de ea.
Avem aşadar:
Filme care parodiază filmele cu spioni, ca Line of Fire[i] sau filmele cu supereroi ca Superboy[ii], sau o combinaţie dintre cele două, cazul lui Guilt Trip[iii], care este şi cel mai convingător, pentru că pleacă (deşi narativ se încheie) de la o idee interesantă: interesul dogmaticilor coincide cu cel al celor care vor să te elibereze de dogmă - dacă psihologia şi psihanaliza ar reuşi să vindece oamenii de superstiţii religioase şi sentimentul vinovăţiei, atunci ar rămâne fără clienţi.
Un alt exemplu este Incest! The Musical (r. Grant Reed, SUA), o combinaţie de film cu adolescenţi şi videoclip muzical, care ar putea să câştige competiţia la categoria "cel mai bun titlu" dar şi la categoria "cea mai bună idee bună ratată" pentru că filmul nu adaugă nimic la titlu.
Altipas[iv] este genul de filmuleţ realizat cu mijloace reduse, presărat cu grafice adăugate în post-producţie şi cu fun-facts despre personajul principal (şi personajele cu care interacţionează) servite de un narator din off într-un fals stil documentar. Altipas, ca şi Incest şi Line of Fire reprezintă cel mai bine o altă tendinţă, care derivă din această parodiere a ceea ce s-a făcut deja în cinema: orientarea umorului spre divertisment, spre entertainment; aceste filme se încadrează foarte bine în tipologia sketch-urilor, a videoclipurilor amuzante de pe YouTube (în stilul College Humor, Flight of the Concords etc.) care lucrează cu universuri diegetice foarte permeabile. Tot aici intră şi Pastila fericirii (r. Cecilia Felmeri), un reality-show, un Iartă-mă pe invers, în care oamenii se pot răzbuna pe cei ce le-au greşit. Abordarea locală şi doza de filozofie mioritică (să moară şi capra vecinului) îl ridică însă deasupra celorlalte filme menţionate mai sus.
O altă manifestare a acestei tendinţe este abundenţa clişeelor. Fie sunt atât de multe şi atât de grosier afişate, fără cea mai mică intenţie măcar de a le ambala original, cazul Hunde Wie Wir[v] (cu o menţiune pozitivă pentru fusion-ul techno-ţigănesc, tot un clişeu dar care sună bine) sau Homecoming[vi] fie, clişeul este diluat dar lăsat să susţină singur toată povestea, cazul Die Katze Tanzt[vii].
Există de asemenea o serie de filme româneşti (majoritare chiar) care se aşează clar într-o tendinţă particulară a Noului Val, de la care împrumută preferinţa pentru subiecte care ţin de relaţii de familie (conflict generaţional) şi de cuplu şi elementele de expresie deja bine cunoscute (cadre lungi, stil documentar etc): Tabăra din Răzoare[viii], Telefon[ix], Tati[x], My Baby[xi] şi Reuniune de familie[xii]. Problema cu aceste filme[xiii] nu e că se adaugă la acest Val, într-un număr atât de mare că în curând o să provoace inundaţii, ci tocmai că nu reuşesc să urce Valul decât în ceea ce priveşte formele deja amintite fără însă să se preocupe de un fond, o poveste în definitiv, sau o idee coerentă, un răspuns la veşnica întrebare "de ce să mă uit la filmul ăsta?". În loc de răspuns spectatorul primeşte o mulţime de tăceri cu subînţeles, priviri conotative şi propoziţii care nu sunt duse până la capăt. Acest mic Val de la CineMAiubit cam bălteşte şi, dintre toate relaţiile interumane care fac subiectul filmelor româneşti vizionate, cea mai vie şi umană rămâne până la urmă cea din Szuflă[xiv] (film românesc de etnie maghiară care abundă în prefabricate comice), dintre bărbatul venit la plajă şi partenera lui gonflabilă, a cărei gelozie o împinge spre o tentativă de omor.
În fine, trebuie menţionate două filme româneşti, în care acest apetit pentru canibalizare se vede cel mai bine, dar şi în care, această metodă de a face film, de a crea pe un suport existent dă cele mai bune rezultate.
Dialoguri terapeutice (r. Andrei Georgescu) e o emisiune de radio nocturnă în care se discută probleme de familie şi de cuplu la care sună personaje celebre din filmele româneşti recente: poliţistul din Poliţist, adjectiv, tatăl din Marilena de la P7, adultera din Pescuit sportiv şi tatăl /soţul din Reuniune de familie. Ideea este extrem de originală (o umbră de precedent găsim în parodiile după Cina cea de Taină cu staruri hollywodiene) şi de amuzantă. Realizarea e destul de slăbuţă după episodul cu poliţistul. Filmul stă în picioare însă, pentru că reuşeşte să genereze sens folosindu-se de suportul existent şi nu distrugându-l pentru a se servi de o bucată sau alta indiferent de sensul originalului: pentru cine n-a văzut filmele din care evadează eroii pentru a se întâlni pe undele radio, Dialoguri terapeutice nu are nici un sens. Prin faptul că trimite la original, cu menţiunea implicită de a-l viziona, acest film construieşte de fapt în continuarea celor patru anterioare. De asemenea filmul lucrează şi la un al doilea nivel al metadiegezei: dincolo de amuzament el poate fi privit şi ca o analiză ludică-critică a cinematografiei româneşti, plină, se pare, de personaje care au nevoie de consiliere psihologică.
Poc, trosc şi-un tort cu frişcă (r. Andrei Nicolae-Teodorescu) este de asemenea o re-vizitare şi o combinare a două texte de I.L.Caragiale: Jupân Dumitrache (Titircă Inimă Rea) din O noapte furtunoasă este împuşcat pe fondul neînţelegerilor locative din Căldură Mare. Filmul funcţionează pe aceleaşi principii enunţate mai sus: pentru a-l înţelege trebuie să ştii textele. De asemenea, şi aici, personajele evadează din scenetele propriu-zise, dar se regăsesc într-un mediu familiar: universul diegetic caragielesc. Ce este interesant la film, nu e faptul că realizează această întâlnire, dar că o face alterând legea fundamentală a acestui univers diegetic păstrând însă toate aparenţele sale exterioare şi folosind exclusiv textul original: personajele lui Caragiale nu mor, răzbunările sau pedepsele nu sunt niciodată duse până la capăt şi onoarea este întotdeauna reperată fără vărsare de sânge.
În mod interesant aceste două scurt metraje româneşti câştigă pariul, tocmai pentru că nu anulează creaţia anterioară ci o folosesc ca pe o referinţă necesară, nu distrug fundaţia, ci construiesc peste, astfel încât noile sensuri se cuplează în mod natural la vechile premise. Pe de altă parte, cele două filme deschid şi o discuţie teoretică foarte interesantă privind sensul operei cinematografice (text dramatic în celălalt caz): sensul imprimat naraţiunii şi personajelor de autorul original este singurul posibil, sau opera rămâne deschisă, permiţând altor cineaşti, şi chiar spectatorului, propria intervenţie creatoare de sensuri.
[i] Un specialist în concedieri e confundat cu un specialist în lichidări de altă natură (r. Joshua Sanger, Marea Britanie).
[ii] Un copil vrea să devină supererou şi ajunge până la urmă villain (r. Ilija Piperkoski, România).
[iii] Un preot şi un psiholog se luptă cu arme specifice pentru adeziunea, respectiv eliberarea unei femei urmărită de sentimentul vinovăţiei (r. Maxence Paris, Franţa).
[iv] Un student în ultimul an, dar cu vârsta emoţională a unui copil, este sunat pentru un interviu de muncă (r. Bogac Soydemir, Turcia).
[v] Un ţigan bătrân moare. Fiul ţigan îl sechestrează pe nepotul ţigan şi pornesc cu mortu'-n rulotă spre plaiurile natale (România), prilej pentru redescoperirea eternului ţigănesc: furtişaguri (pentru un scop nobil desigur) şi muzică (r. Kiana Naghshineh, Germania).
[vi] Conflict între generaţii şi culturi, între fiica americanizată, aleasă să reprezinte clasa la bal şi tatăl indian, misogin, tradiţionalist şi ipocrit (r. Gursimran Sandhu, SUA).
[vii] O petrecere a burlăciţelor scoate la iveală o mai veche idilă între viitoarea mireasă şi prietena cea mai bună care organizează petrecerea ( r. Esther Bialas, Germania).
[viii] O idilă studenţească în ultima zi a unei tabere de vară (r, Cristian Iftimie, România).
[ix] Relaţia dintre un fiu acuzat pe nedrept de furtul unui telefon şi tatăl care îl crede un infractor (r. Florin Babei, România).
[x] Relaţia dintre o fată şi tatăl adulter pe care îl surprinde în flagrant delict (r. Roxana Andrei, România).
[xi] Un triunghi parental: un cuplu fără copii ajută (fizic şi moral) o altă femeie să rămână însărcinată (r. Luiza Pârvu, România).
[xii] Un bărbat petrece Crăciunul cu fiul, fosta soţie şi noua ei familie. (r. Florina Dumitrache, România).
[xiii] Excludem de aici Reuniune de familie pe care nu l-am văzut, dar pe al cărui protagonist l-am cunoscut în Dialoguri Terapeutice. Există şi alte filme, nevizionate, care par să intre în tipologia Noului Val, în ceea ce priveşte formele de expresie.
[xiv] Un tânăr şi păpuşa lui gonflabilă se bucură de o zi frumoasă de plajă până când sunt surprinşi de un fotograf amator (r. Bán Attila, România).