Cinema-ul în cinema la CineMAiubit, 2012

Văzut la momentul apariţiei sale ca pe o invenţie aproape magică, transformat apoi în spectacol de bâlci fără prea mari pretenţii până la eliberarea de sub dominaţia teatrului odată cu descoperirea treptată a specificului cinematografic şi recunoaşterea sa că artă de sine stătătoare, cinematograful a fascinat şi continuă să fascineze omenirea.

Astfel e lesne de înţeles cum cinematograful a găsit, încă de la începuturile sale, o nesecată sursă de inspiraţie în propriul său specific ca artă, industrie şi lume, începând de la ficţiuni născute din fascinaţia publicului larg pentru lumea cinematografului cu starurile şi miturile sale (A Star Is Born, Singin' in the Rain, mai noul The Artist şi lista poate continuă la nesfârşit) şi ajungând la o latură teoretizantă a cinema-ului de autor care porneşte de la autoreflexivitate în încercarea de a pune în discuţie propriul său specific ca artă (Blow Up, Otto e mezzo, Persona şi, din nou, lista rămâne deschisă).

Obiectivitatea ontologică a fotografiei, şi implicit a filmului, în raport cu celelalte arte, venită din caracterul mecanic al producerii imaginii şi transferul de realitate de la obiect asupra reproducerii lui fotografice, au făcut din cinematograf o artă cu o capacitate enormă de a influenţa masele (filme de propagandă, advertising), capacitate folosită pe deplin odată cu apariţia televiziunii. Viteza de propagare a informaţiei a transmisiunilor prin cablu şi satelit şi capacitatea de make believe a cinematografului au făcut din televiziune un instrument cu o mare forţă manipulativă şi propagandistică.

Shoot For the Moon (Casandra Macias Gago, ECAM 2011) şi Pastila Fericirii (Cecilia Felmeri, UNATC 2011) prezentate în competiţie la CineMAiubit, 2012 (cel de-al doilea câştigând premiul pentru cel mai bun scenariu al festivalului) pun în discuţie în maniere personale acesta capacitate de a manipula şi de ce nu, iluzia la care se rezumă în definitiv cinematograful.

Shoot For the Moon este o parodie care pleacă de la una din teoriile conspiraţionale dezvoltate în jurul faimoasei transmisiunii televizate a "moon landing"-ului conform căreia aselenizarea echipajul Apollo 13 şi pasul istoric al lui Neil Armstrong pe Luna au fost filmate la Hollywood, suprafaţa Lunii nefiind decât un amestec de decor şi efecte speciale atribuite autorului Odiseei Spaţiale, Stanley Kubrick.

Scurtmetrajul filmat într-o manieră documentaristă cu o imagine uşor desaturată à la anii '60, ficţionalizează presupusa filmare povestind problemele întâmpinate de regizor în încercarea de a-şi duce misiunea la bun sfârşit. O adunătură de imbecili care nu îi înţeleg viziunea, agenţii CIA suflându-i în ceafă, spionul sovietic infiltrat în echipă care râde de situaţie şi doi actori de metodă cu un ego prea mare pentru a se limită la convenţiile news reel-ului pe care îl au de realizat. Însă marea problemă a regizorului nu este că trebuie să facă dintr-o realitate fictivă ceva nu doar credibil, ci chiar imposibil de deconspirat; ceea ce îl obsedează este găsirea unei fraze de neuitat care să concentreze importanţa istorică a momentului şi să impresioneze publicului. În esenţă, "un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire" sau diferenţa între un simplu reportaj şi propagandă.

Regizoarea spaniolă îmbrăca acestei idei în învelişul unei parodii ca la carte cu personaje caricaturizate, clişee împrumutate din filme cu spioni şi / sau agenţi CIA (costum negre, ochelari de soare întunecaţi, comunistul grăsuţ care râde tâmp cam ca ambasadorul sovietic din Dr. Strangelove, actorii cum altfel decât egocentrişti ş.a.m.d) şi un final perfect pentru teoria conspiraţională de la care pleacă filmul, regizorul şi membrii echipei de filmare în spatele limuzinei cu pistoalele agenţilor sub acoperire ai CIA îndreptate spre ei semn că toate urmele vor fi fost şterse.

Pastila Fericirii e şi ea un fel de parodie, doar că e una mai românească, uşor amăruie, despre micile abuzuri cotidiene de care se tot loveşte omul de rând în societatea românească actuală, frustrări acumulate zi de zi pe care are şansa să şi le vindece, cum altfel, decât la televizor, cu o mică răzbunare pe tiparul reality show cu întâmplări reconstituite cu un twist, un final altfel în care răul din poveste îşi primeşte meritata răsplată urmând un fel de lege a talionului amestecată cu să moară şi capră vecinului care nu bucură până la urmă pe nimeni, decât poate, pe telespectatorul care se zgâieşte la televizor şi sparge seminţe. Personajele nu mai sunt caricaturizate că în Shoot For the Moon, dar sunt vădit stereotipale de la casieriţă plictisită şi îngălată deranjată de client şi nevoită să se coboare din înălţimile ghişeului ei la muritorii de rând, la victimă care e banalitatea întruchipată, de la bărbatul cu lanţ la gât care scuipă entuziasmat coji de seminţe cu ochii holbaţi la televizor, la nevastă-sa, variantă a casieriţei off-duty, plictisită de viaţă şi enervată la culme de tupeul realizatorilor emisiunii, emisiune care de altfel nu pare să îi fi displăcut până la episodul în cauză.

În definitiv, nici protagonistele întâmplării, nici telespectatorii nu sunt prea departe unii de alţii, semn că televiziunea fie se adaptează unui segment de piaţă îndobitocit, fie are şi ea un rol în îndobitocirea telespectatorilor. Astfel, discursul scurtmetrajului nu mai urmăreşte capacitatea propagandistică a filmului, ci capacitatea de make believe întărită de un carton cu "bazat pe evenimente reale" de la începutul sau sfârşitul filmului, care îl subjugă pe telespectator. Acesta, convins de veridicitatea faptelor, se implică emoţional prin identificarea cu personajul sau situaţia de viaţă descrisă, întreg succesul acestui tip de emisiuni bazându-se pe această formă de empatie.

Vizual, scurtmetrajul Ceciliei Felmeri îmbină o estetică care înclină spre observaţionalul documentarist (reconstituirea- "make believe", cadrele cu cei doi telespectatori - "realitatea") cu încadraturile în plan mediu şi apropiat, tipice pentru televiziune (filmarea reconstituirii - "film", genericul emisiunii şi prezentarea subiectului - "televiziune" ), alegeri care se adaugă la conceptul narativ al scurtmetrajului, întărind ideea de cinema folosit pentru potenţialul său manipulativ, potenţial născut din legătura să ontologică cu realitatea.