noiembrie 2012
La început era beznă şi bezna a lăsat loc luminii. La final a fost nimicul.

Cam aşa sună motto-ul filmului olandez Kauwboy / Micul corb, film care a adunat o sală întreagă de copii pe 21 noiembrie 2012, la prânz, la Cinemateca Eforie. În film, Jojo este un băiat singur şi solitar, care îşi petrece timpul în compania unui pui de corb pe care-l găseşte şi-l hrăneşte pe ascuns. Profilul personajului este construit într-o manieră tipică acestui gen de povestire: el este orfan de mamă, iar tatăl se complace în ipostaza părintelui pasiv, copleşit de durerea pierderii soţiei şi povara unui rol mult prea mare pentru care nu se simte suficient de pregătit. Cei doi par să aibă vieţi separate, unul fiind captiv cu totul în lumea grijilor şi a responsabilităţilor, altul agăţat prea tare în lumea interioară, dornic să fugă cât mai departe de lumea mult prea conştientă a celuilalt.

Din când în când, cadrele sunt umplute cu gânduri despre ce înseamnă să fii corb, cum funcţionează ierarhiile între păsări sau cum îşi câştigă corbul statutul de vânător. El trebuie să-şi demonstreze potenţialul, iar acest lucru, valabil şi în lumea oamenilor, depinde numai de el. Această dublă proiecţie de viaţă, startul unei păsări versus startul unui om sunt incredibil de asemănătoare. Fiecare învaţă să zboare în felul său. Jojo îl învaţă pe corb cum să-şi asigure zborul în funcţie de coordonatele stânga şi dreapta, iar Jojo se regăseşte, la rândul lui, în sentimentul de libertate în singurătate pe care amândoi îl împărtăşesc.

Poate că regizorul olandez Boudewijn Koole a îndesat prea mult bagaj filozofic în filmul său. Sau poate că a mizat pe prea multă seriozitate atunci când povestea ia o întorsătură demnă de teatrul absurdului şi de cărţile lui Nietzsche. Spre finalul filmului corbul moare lovindu-se de roţile bicicletei pe care Jojo se plimba în căutarea lui. Pierzându-şi mama şi pe cel mai bun prieten, Jojo este silit să înveţe să-şi proiecteze iubirea asupra oamenilor care i-au rămas alături, tatăl şi prietena de la şcoală.

În acest punct, filmul devine o lecţie realistă, mult prea realistă despre prietenie şi fragilitatea umană. Reacţia copiilor de la Cinematecă a fost destul de confuză, unii au început să plângă în timp ce alţii au fost lipsiţi de reacţie. Ciclul vieţii şi al morţii, absurdul unor ciocniri de situaţii nu e lucru uşor de prezentat unor copii de nouă ani şi, după părerea mea, nici necesar.

De la Kauwboy / Micul corb pleci cu gustul dulce al unui film bine realizat şi cu disconfortul metafizic al unui final molipsit de pesimismul epocii în care trăim. Este doar un film, se aude vocea unei mame din sală. Este doar un film cred că ajungi să-ţi spui indiferent de vârstă atunci când vrei să acoperi cu cuvintele nişte imagini mult prea lucide pentru conştiinţa ta. Dar copiii nu au nevoie să fie conştienţi. Ei nu au nevoie de adevăr aşa cum avem noi, cei care demult nu ne mai lăsăm păcăliţi de magie. Dacă de mici nu vor cunoaşte magia, nu vor şti să aprecieze cu adevărat realitatea la maturitate. Nu vor şti ce înseamnă refugiul. Şi pentru asta mi-e dor de toate desenele cu Sailor Moon şi Scooby Doo. Pentru capacitatea lor de a ne oferi infuzii de iluzii.
De: Regia: Cu:

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus