Cam așa sună motto-ul filmului olandez Kauwboy / Micul corb, film care a adunat o sală întreagă de copii pe 21 noiembrie 2012, la prânz, la Cinemateca Eforie. În film, Jojo este un băiat singur și solitar, care își petrece timpul în compania unui pui de corb pe care-l găsește și-l hrănește pe ascuns. Profilul personajului este construit într-o manieră tipică acestui gen de povestire: el este orfan de mamă, iar tatăl se complace în ipostaza părintelui pasiv, copleșit de durerea pierderii soției și povara unui rol mult prea mare pentru care nu se simte suficient de pregătit. Cei doi par să aibă vieți separate, unul fiind captiv cu totul în lumea grijilor și a responsabilităților, altul agățat prea tare în lumea interioară, dornic să fugă cât mai departe de lumea mult prea conștientă a celuilalt.
Din când în când, cadrele sunt umplute cu gânduri despre ce înseamnă să fii corb, cum funcționează ierarhiile între păsări sau cum își câștigă corbul statutul de vânător. El trebuie să-și demonstreze potențialul, iar acest lucru, valabil și în lumea oamenilor, depinde numai de el. Această dublă proiecție de viață, startul unei păsări versus startul unui om sunt incredibil de asemănătoare. Fiecare învață să zboare în felul său. Jojo îl învață pe corb cum să-și asigure zborul în funcție de coordonatele stânga și dreapta, iar Jojo se regăsește, la rândul lui, în sentimentul de libertate în singurătate pe care amândoi îl împărtășesc.
Poate că regizorul olandez Boudewijn Koole a îndesat prea mult bagaj filozofic în filmul său. Sau poate că a mizat pe prea multă seriozitate atunci când povestea ia o întorsătură demnă de teatrul absurdului și de cărțile lui Nietzsche. Spre finalul filmului corbul moare lovindu-se de roțile bicicletei pe care Jojo se plimba în căutarea lui. Pierzându-și mama și pe cel mai bun prieten, Jojo este silit să învețe să-și proiecteze iubirea asupra oamenilor care i-au rămas alături, tatăl și prietena de la școală.
În acest punct, filmul devine o lecție realistă, mult prea realistă despre prietenie și fragilitatea umană. Reacția copiilor de la Cinematecă a fost destul de confuză, unii au început să plângă în timp ce alții au fost lipsiți de reacție. Ciclul vieții și al morții, absurdul unor ciocniri de situații nu e lucru ușor de prezentat unor copii de nouă ani și, după părerea mea, nici necesar.
De la Kauwboy / Micul corb pleci cu gustul dulce al unui film bine realizat și cu disconfortul metafizic al unui final molipsit de pesimismul epocii în care trăim. Este doar un film, se aude vocea unei mame din sală. Este doar un film cred că ajungi să-ți spui indiferent de vârstă atunci când vrei să acoperi cu cuvintele niște imagini mult prea lucide pentru conștiința ta. Dar copiii nu au nevoie să fie conștienți. Ei nu au nevoie de adevăr așa cum avem noi, cei care demult nu ne mai lăsăm păcăliți de magie. Dacă de mici nu vor cunoaște magia, nu vor ști să aprecieze cu adevărat realitatea la maturitate. Nu vor ști ce înseamnă refugiul. Și pentru asta mi-e dor de toate desenele cu Sailor Moon și Scooby Doo. Pentru capacitatea lor de a ne oferi infuzii de iluzii.