Jean locuieşte singur pe Lună până în ziua în care se agaţă de o cometă şi ajunge pe Pământ, bucuros că a scăpat de plictiseală. El este perceput doar de copii şi de animale, care îi sesizează rapid absenţa pe cer. Acasă obişnuia să stea cuibărit ca un fetus în cercul închis al Lunii, prea îngust, însă, pentru un băiat ca el. Ajuns pe Pământ, Jean este uimit de diversitatea culorilor şi a vieţii, el fiind unica pată de alb imaculat de pe întreg globul. Întocmai ca un copil care face cunoştinţă pentru prima oară cu lumea exterioară, Jean priveşte, miroase, atinge fiecare mostră a vieţii din jurul său care-i garantează că e şi el un corp în imensitatea spaţială.
De sosirea lui pe Pământ a auzit până şi Preşedintele lumii, în a cărui imagine stau concentrate tot imperialismul şi toată puterea coruptă. El îşi revendică de la început rolul personajului negativ întrucât evoluţia sa în poveste se îndreaptă către un dublu scop: capturarea lui Jean şi stăpânirea Lunii. Jean însă, îl are de partea lui un om de ştiinţă, alături de care va învăţa cât de importantă e prietenia şi cum e să învingi singurătatea în doi.
Mesajul este bine strecurat printre amănuntele naraţiunii, mai ales spre final, când aflăm că încercările disperate ale Preşedintelui de a ajunge pe Lună se pierd în spaţiu (la propriu), iar băiatul Lunii ajunge, în sfârşit acasă, cu ajutorul omului de ştiinţă.
Această animaţie cu caracter de fabulă este un imn închinat "corolei de minuni a lumii" şi a tuturor ocrotitorilor ei: copiii şi animalele. Ei sunt singurii care pot vedea magia şi misterul acolo unde obsesia umană pentru cunoaştere şi control şi-a depăşit demult limitele.
Pe de altă parte, mesajul filmului nu se rezumă la asta. Cumva, omul de ştiinţă este văzut (sau este de dorit să fie văzut) ca pe un protector de treabă al "corolei", care, deşi este frustrat că nu îi poate descoperi misterul, îi respectă inaccesibilitatea.
Dacă Jean de la Lune a atins cu povestea lui fantastică un subiect universal, Tony 10 se opreşte undeva la nivelul particular al inaccesibilităţii, adică la distanţele fizice şi mai puţin fizice dintre oameni.
Film cu personaje reale, Tony 10 îşi procură doza de incredibil specifică stilului cinematografiei pentru copii, din aventurile unui băiat care încearcă cu disperare să-şi reunească familia.
Viaţa lui Tony, aflat pe punctul de a împlini zece ani, nu se desfăşoară în ritmul obişnuit al vieţilor de copii pe jumătate intraţi la pubertate. El face parte din acei copii privilegiaţi ai căror taţi sunt conducătorii lumii iar înainte de culcare îşi umplu paturile cu jucăriile cele mai frumoase. Tatăl lui Tony este ministru şi unul dintre cei mai importanţi oameni din ţară. Din părintele nelipsit şi ireproşabil, tatăl devine tot mai distant cu fiul său şi participă din ce în ce mai puţin în viaţa lui. În plus, Tony asistă neputincios la despărţirea neoficială dintre părinţii lui. Dar, în loc să ia o întorsătură tristă, filmul devine din ce în ce mai jovial, mai plin de viaţă, prezentând povestea protagonistului în stilul aventurilor lui Robin Hood. El este determinat să facă orice pentru a regăsi atmosfera familială de altădată, inclusiv să intre pe furiş în palatul reginei.
Punerea în scenă a naraţiunii păstrează un echilibru corect între fantasticul situaţiilor şi realitatea relaţiilor din lumea adultă. Publicul ajunge să cunoască, în manieră elegantă şi subtilă, viaţa intimă a tatălui, haotică şi iresponsabilă. Cauza tipică a rupturilor parentale - legătura extraconjugală - nu conţine nimic din brutalitatea impactului real. Tony este trist când află că tatăl lui s-a îndrăgostit de secretară, însă acest lucru îl ambiţionează să lupte mai departe pentru idealul său familial. În urma unor serii de peripeţii amuzante, toate încercările lui de a-şi împăca părinţii eşuează, formând pilda de final a filmului, conform căreia ideea de familie se termină acolo unde încep rolurile false. În concluzie, Tony 10 este un film care şi-a nimerit ţinta şi şi-a realizat scopul educativ.
Cu aceste filme, îndeosebi cu Jean de la Lune, Kinodiseea 2012 îşi atinge şi ea scopul şi devine o odisee vizuală închinată inocenţei şi iluziilor, elemente atât de importante anexate drumurilor noastre. Tot ce pot să-i doresc festivalului este să nu uite de Alice (din ţara minunilor) şi să ne molipsească mai departe şi pe noi, nostalgicii inocenţelor pierdute, de foamea din privirea ei.