Forme şi expresie - Competiţia internaţională BIEFF, 2012

Un inginer model al cărui întreg sistem de gândire se fundamentează pe preceptul conform căruia "standardizarea înseamnă progres" este trimis să eficientizeze o fabrică urmând principiile unui economist celebru numit Frederick Taylor. Absolut convins că automatizarea muncii până la cel mai mic şi nesemnificativ detaliu poate aduce numai beneficii şi implicit bani firmei, inginerul ajunge la concluzii dintre cele mai terifiante cum ar fi calcularea numărului de paşi pe care un muncitor din fabrică trebuie să îi parcurgă zilnic pentru a ajunge la dozatorul cu apă şi găsirea unei modalităţi prin care eficientizarea acestei mişcări să nu mai aducă firma în pierdere. În corespondenţa către soţia sa, descoperim la început zelul aproape fanatic cu care îşi aplică principiile în fabrică. Pe măsură însă ce automatizarea muncii îi transformă pe muncitori în maşini umane iar unul dintre angajaţi chiar sfârşeşte prin a se sinucide, sistemul solid pe care se fundamenta întreaga fiinţă a inginerului începe să se clatine iar acesta începe să îşi chestioneze propriul sistemul de valori. În mod cu totul ironic, soţia sa, la rândul ei model de gospodină, începe să aplice aceleaşi principii de eficientizare în gospodărie şi în educaţia copiilor, lucru ce ajunge să concureze fără probleme cu monstruozitatea procesului de automatizare din fabrică.

Ieşind în mod clar în evidenţă dintre filmele din competiţie proiectate la Cinema Scala miercuri, 21 noiembrie 2012, The Human Factor (Franţa, 2011), scurtmetrajul care a câştigat premiul Best First Movie la ediţia 2012 a Festivalului Internaţional de Scurtmetraj Clermont-Ferrand e o critică subtilă la adresa standardizării societăţii. Utilizând în mod creativ imagini de arhivă peste care autorul suprapune "dialogul" dintre cei doi soţi, ce comunică la distanţă prin intermediul scrisorilor, scurtmetrajul semnat de francezul Thibault le Texier este un debut puternic al unui regizor de care în mod sigur se va mai auzi.


Tot recontextualizând imagini disparate, de data aceasta fotografice, Internal Displacements (Franţa, 2010) în regia lui Jean-Christophe, pune în discuţie dimensiunile şi faţetele noţiunii de identitate cu care se confruntă oamenii ce trăiesc în regiunea Transnistria. Într-un loc cu un statut internaţional ceţos în care se vorbesc în mod curent patru limbi, această noţiune de "identitate" transformă întrebarea "eu ce sunt: român, moldovean, rus?" într-o interogaţie retorică aproape absurdă.

O prezenţă de asemenea foarte interesantă a fost producţia româno-turcă Connection Lost (2012), în regia Paulei Oneţ şi a Manuelei Borza. Utilizând ca material vizual aproape exclusiv conversaţii prin Skype între cele două realizatoare şi familiile lor, filmul reuşeşte, în doar 11 minute, prin câteva discuţii aparent banale, să atingă câteva chestiuni absolut neaşteptate despre toleranţă sau prejudecăţile cu privire la o ţară străină, totul pe fundalul unui ton cald din care transpare, de fapt, numai afecţiune.

Joi, 22 noiembrie 2012, în al doilea calup de scurtmetraje ce concurează în competiţia internaţională, două dintre filme şi-au centrat atenţia pe un personaj - copil cu dizabilităţi, ambele filme interesante din punct de vedere stilistic. Timi (România, 2009), în regia lui Cristi Iftime, e un plan secvenţă minimalist care demonstrează că limitarea elementelor de limbaj cinematografic poate aduce de fapt, multă expresie. Rita (Italia, 2009), în regia lui Fabio Grassadonia şi Antonio Piazza, e un scurtmetraj destul de enigmatic care a avut o carieră internaţională foarte bogată, fiind proiectat în aproximativ 100 festivaluri şi primind 42 de premii. Concentrat aproape integral pe figura unei fete oarbe şi dezvăluind acţiunea ce se petrece în jurul ei aproape exclusiv din mimica feţei acesteia, filmul este o adevărată lecţie despre cum filmul poate avea un efect mult mai puternic atunci când sugerează în loc să arate. La finalul filmului nu prea ştii foarte bine ce s-a întâmplat de fapt şi încerci să recompui acţiunea pe care regizorii au lăsat-o tot timpul în afara cadrului. Ce ai în mod sigur la final e o senzaţie despre cum e să nu vezi ci numai să auzi şi să îţi imaginezi care ar fi realitatea, iar în acest sens alegerea stilistică a autorilor de a-l face pe spectator să empatizeze cu incapacitatea de a vedea a personajului e complet motivată.


Filmul de care m-am bucurat cel mai mult, în schimb, dintre cele proiectate în calupul de joi a fost Human (Norvegia, 2009), în regia lui Thomas A. Ostbye, pe care e mult mai bine să îl vezi decât să-l povesteşti. Urmărind în plan apropiat figurile unor oameni foarte diferiţi unul de altul şi reacţiile lor la anumite impulsuri sau pur şi simplu, fluctuaţiile din expresiile lor faciale, filmul caută ceva - umanul, probabil, cum indică titlul - comun tuturor, indiferent de cât de diferiţi suntem unii faţă de alţii. Filmul a câştigat, printre altele, trei premii la Norwegian Short Film Festival în 2009.

Două dintre filmele proiectate vineri tratează tema imigranţilor fără acte expulzaţi din ţara adoptivă, fiind ambele inspirate din cazuri reale. Early Rising France (Franţa, 2011) este povestea lui Souleymane, un muncitor imigrant din Mali, care a fost arestat şi urcat într-un avion cu destinaţia spre ţara natală ca urmare a faptului că nu avea acte. Cum la protestul său au participat şi ceilalţi pasageri ai zborului, autorităţile franceze au fost nevoite să îl dea jos din avion. Filmul este o poveste emoţionantă despre toleranţă şi a câştigat premiul publicului la Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Clermond-Ferrand 2012. Autorul a justificat alegerea sa de a utiliza stilistica unui musical în regia filmului prin aceea că, dacă ar fi păstrat nota realistă, ar fi putut foarte uşor să cadă în patetism. Centrat tot pe drama unui imigrant, de data aceasta din Nigeria, Einspruch VI (Elveţia, 2012), în regia lui Rolando Colla relatează povestea exclusiv din unghiul subiectiv al personajului şi este probabil filmul care mi-a dat cea mai coerentă senzaţie de apăsare. Scurtmetrajul a câştigat premiul juriului la Clermond-Ferrand 2012.


Dintre filmele proiectate vineri, 23 noiembrie 2012, mi-a mai rămas în minte From Tokyo (Rusia, 2011), în regia lui Alexei German Jr, pentru felul discret în care mi-a amintit că oamenii pot purta cu ei prezenţa celor dispăruţi definitiv din viaţă. De asemenea, o participare notabilă a fost The Last Bus (Slovacia, 2011), în regia lui Martin Snopek şi Ivana Laucikova - un film care a câştigat o serie de premii internaţionale importante printre care Prix de la Jeunesse la Clermont-Ferrand 2012 şi care aşează privitorul în unghiul subiectiv al unor animale hăituite şi vânate de fiinţele umane.

Sîmbătă, 24 noiembrie 2012, la BIEFF s-au proiectat ultimele două calupuri de filme din competiţia internaţională. De neratat sunt Diary of Pamplona (Argentina, 2011), în regia lui Gonzalo Egurza, care utilizează în mod creativ acelaşi procedeu al recontextualizării imaginilor de arhivă pentru a relata o poveste în care imaginile sonore şi cele vizuale se află alternativ în contrapunct şi At the Formal (Australia, 2010), în regia lui Andrew Kavanagh, un film angoasant care descompune imaginile unei petreceri de liceu ce se transformă într-un ritual de sacrificare, într-un slow-motion în care e imposibil să îţi dezlipeşti ochii de pe ecran - probabil cel mai surprinzător film din competiţie.

Câştigătorul competiţiei internaţionale BIEFF va fi anunţat duminică, 25 noiembrie 2012, în cadrul Ceremoniei de închidere a festivalului, ce va avea loc la Cinema Scala, începând cu orele 19.00. Ceremonia va fi urmată de proiecţia multaşteptatului film al lui Peter Greenaway, deja un prieten al festivalului, Golzius and the Pelican Company (2012), ce a avut premiera chiar luna aceasta în cadrul Festivalului de Film de la Roma.