Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Pieta

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Feţele rele ale bunătăţii umane - Pieta, r. Kim Ki-Duk, la BIEFF, 2012


noiembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu aş cataloga acest film drept experimental doar pentru violenţa pe care o prefigurează în unele pasaje sau pentru simplul insolit al poveştii (foarte complexă şi foarte bine legată, de altfel), ci aş spune, mai degrabă, că regizorul sud-coreean experimentează un fel de a povesti şi un fel de a se raporta la ceea ce povesteşte. Încă nu pot să-mi dau seama, totuşi, dacă spectatorul este direct vizat în experiment, sau, mai bine spus, mai activ implicat, decât în alte cazuri. Oricum, filmul, pe care am avut ocazia să-l vedem în deschiderea BIEFF de marţi 20 noiembrie 2012, la Cinema Scala, face parte din acea categorie a operelor artistice care nu te lasă indiferent, dar despre care nu prea poţi vorbi imediat după ce l-ai văzut.
 
În primul rând, povestea mi se pare o bijuterie a minţii unui scenarist, care, deşi pe alocuri nu se forţează să ofere nişte motivaţii clare, este în totalitate verosimilă. Realul pe care îl explorează Kim Ki-Duk, pare, pentru noi, europenii, sau, în fine, pentru cei care nu aparţin culturii orientale coreene, ceva diferit faţă de realismul cinematografic la care suntem supuşi ca spectatori. Are, ca şi în celelalte filme pe care le realizează - Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring, 3-Iron sau Time - o componentă spirituală, viscerală, adânc înrădăcinată în cultura lor, care se simte atât în felul în care joacă actorii - foarte calmi, precişi, cu tornade de emoţii livrate brusc şi cu gesturi bine calculate - cât şi în discursul propriu-zis, întotdeauna conotativ, cu trimiteri, dacă nu spre o anume filosofie de viaţă, atunci spre o tradiţie respectată cu sfinţenie. De exemplu, gestul pe care îl face protagonistul pentru a proba dacă femeia din faţa lui este cu adevărat mama care l-a părăsit la naştere, acela de a se tăia şi de a o forţa să mănânce bucata de carne, este absolut inexplicabil pentru noi. Cu toate acestea, sentimentele umane la care face referire filmul şi relaţiile dintre personaje sunt, fără îndoială, universale. De aceea, orice spectator, indiferent de naţionalitate, religie sau cultură, va fi emoţionat, sau impresionat, cel puţin.
 
Ceea ce e cu adevărat fascinant la poveste sunt pistele false pe care ni le oferă, acele frânghii de înţelegere de care se prinde spectatorul, ca de nişte liane, fiind purtat de la începutul filmului până la final, prin tot felul de soluţii şi posibilităţi. Porneşti de la ideea unui recuperator de bani, un om angajat de o firmă de asigurări ilegală, care îi pedepseşte pe rău-platnici cu mijloace foarte dure, de schingiuire, dar care, ajunge să fie el schingiuit sufleteşte de apariţia presupusei mame de care nu a avut parte până la 30 ani. Şi poţi ajunge, în final, la povestea unei mame al cărei fiu a fost mutilat de un recuperator de bani fără milă şi care decide să se răzbune, atribuindu-şi un rol pe care îl joacă magistral până la capăt, acela de mamă a ucigaşului. Via variante precum: femeia este chiar mama lui, iar fiul pe care el l-a schingiuit din neştiinţă este fratele lui. Filmul menţine atenţia trează a spectatorului, dându-i indicii şi deconspirând scenarii posibile într-un ritm atent calculat. Nu ştiu dacă până la final mai rămâne vreun spectator atât de încrâncenat să afle adevărul, pentru că umanitatea îi va acapara concentrarea.
 
Pieta jonglează remarcabil cu conceptul oedipian al relaţiei dintre cei doi, fiu şi mamă şi cu justificările care se nasc din această perspectivă psihologică, ajungând chiar până în punctul în care începem să-l credităm pe sadicul Kang-do, punând comportamentul său pe seama lipsei de afecţiune de care avusese parte până atunci. El nu devine, aşadar, un personaj respingător, ci avem momente clare în care îl înţelegem şi chiar îl apreciem (când, de exemplu, îl iartă pe debitorul care este dispus să fie schingiuit pentru a face rost de şi mai mulţi bani pentru copilul său). De asemenea, mama lui, femeia misterioasă pe care nu ştim de unde să o luăm (şi nici nu aflăm până la urmă), nu este un monument al bunătăţii şi al sacrificiului, aşa cum am fi tentaţi să credem la început, sau dacă este, atunci ne vom întreba mereu pentru cine se sacrifică ea cu adevărat. Avem de a face, oricum, cu doi actori nemaipomeniţi: Lee Jung-Jin şi Cho Min-Soo, care ştiu să-şi dozeze interpretarea, astfel încât să surprindă la fiecare modulaţie de temperament.
 
În film mai sunt câteva elemente recognoscibile, care disting spiritul lui Ki-Duk de cel al altor regizori. Animalele, care suferă de mâna personajelor, dar nu într-un mod brutal, ci subînţeles, metafore ale unor spirite vulnerabile identificabile şi la oameni. Sexualitatea este manifestată aproape patologic, derivând dintr-o lipsă sau o modificare a normalităţii. Există şi un umor, adeseori negru, iscat din situaţii neobişnuite care diversifică spectrul de reacţii ale publicului. Filmul tratează problematici de viaţă, deseori dezbătute de personaje cu o tentă cvasi-filosofică, nostalgică "Ce e moartea? Ce sunt banii?" În Pieta, pe lângă firul narativ principal, există şi o raportare, pe care însuşi regizorul o mărturiseşte, la motivul banilor şi al efectului pe care aceştia îi au asupra oamenilor, transformându-i pe ei în monede de schimb, fără vreo valoare materială. Felul în care se raportează filmul la moralitate este cheia sa - nu există o axiologie clar determinată, moralitatea este relativă, într-o lume în care valorile nu mai au aceeaşi reprezentare ca în trecut. Decorul filmului, mereu sumbru, întunecat, metalic şi aglomerat este reprezentativ în acest sens.
 
Partea experimentală este vizibilă mai ales la nivelul tehnicilor cinematografice, fără să nască inconsecvenţă, ci un fel de a se plia vizualul pe poveste. Astfel, dacă la început imaginea era preponderent statică, de la un anumit punct al conflictului, imaginea începe să pulseze în mişcări de transfocator pe chipul congestionat al personajului, de asemenea, lumina naturală face loc spre final unor neoane roşii şi albastre ce vor lumina expresiv trupurile situate în încăperile închise ale atelierelor mecanice. Compoziţia imaginii este şi ea memorabilă, în cadre care trec de bariera ecranului (v-aş descrie câteva, dar vă stric plăcerea de a le descoperi, urmărind filmul).
 
Ei bine, dacă aţi ratat ocazia de marţi seară, cu siguranţă îl veţi mai găsi în ceva timp în cinematografe. Însă, ca să nu aşteptaţi şi alte filme, la fel de bune, prea mult... experimentaţi BIEFF 2012!




 Toate articolele despre Pieta
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, Bucureşti, 2012


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Sabina Balan


Alte articole

 În curând, la TIFF, 2013: Pieta, Florian-Rareş Tileagă
 Transgresiunile lui Kim Ki-duk - Pieta, Cezar Gheorghe
 Puterea de a rezista - Pieta la BIEFF, 2012, Andra Nicula
 Când îndurarea aduce nenorocire - Pieta la BIEFF, 2012, Eliza Zdru


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer