Doi vecini. Nu se simt bine nici la muncă, nici acasă. Undeva în fundul ţării, prin Nordul Franţei, locuiesc faţă în faţă. Coabitare foarte dificilă. Se deranjează şi se detestă. O dispută violentă se termină la spital, din cauza unei maşini agricole care a intrat în ei în timpul unei disensiuni. Sunt ambii paralizaţi la ambele picioare. Ies din spital în scaune rulante.
După o matură gândire, fiecare renunţă la sinucidere. Din întâmplare se întâlnesc apoi pe peronul gării. Din nou, vecini fără voie... Începe atunci pentru ei o călătorie improbabilă şi atipică. Obiectivul: merg să ceara despăgubiri constructorului maşinii agricole, în Finlanda. Aceşti doi paralitici vor trăi un adevărat parcurs iniţiatic: descoperirea celuilalt, a vecinului....
Intenţii:
Aaltra începe cu ura banală dintre doi oameni. Doi vecini. Şi totul merge bine până aici. De departe îi vedem cum se plictisesc în fiecare zi mai mult, cum se distrug reciproc. Apoi totul se precipită. Cei doi se apropie. Şi noi ne apropiem de ei. Şi în aceasta constă forţa filmului.
Însă e nevoie de puţin timp ca să ne dăm seama că acest mic road-movie nu e ceea ce aşteptam. Forţa lui creşte încetul cu încetul, devine ambivalentă, şi nu simţim nici-o empatie cu aceşti eroi atât de slabi.
Aaltra nu e un film obişnuit. Aici fiecare moment ne ţine în lesă şi ne împiedică să ne instalăm în compasiune. O compasiune care parcă se întoarce împotriva noastră. Handicapaţii în acest film sunt nişte oameni normali, puţin tâmpiţi, puţin răi, puţin amuzanţi. Umani. Precum Don Quijote şi camaradul lui. Drumul lor le seamănă. Ridicol şi eroic. Iar la sfârşitul epopeii lor ne dorim şi noi ca un Aki Kaurismaki să vina să ne şoptească încet că:... "aici plouă adeseori. Dar mai cu seamă Duminica..." Poate că atunci eternitatea ar fi mai suportabilă.
Autorii/Regizorii:
Benoit Delepine şi Gustave de Kervern au lucrat timp de 15 ani la Televiziune, unde au scris şi au regizat sketch-uri. S-au întâlnit acum 5 ani lucrând împreună la "Golandsat", o emisiune liberă spiritual, filmată în digital, care le-a permis să testeze noi soluţii narative. În acelaşi timp au scris mici ficţiuni din ce în ce mai elaborate.
S-au întâlnit apoi cu Maurice Pialat care i-a împins să facă cinema. Au făcut astfel filmul Don Quijote al Revolutiei, un road-movie condus de un motociclist anarhist urmat de un curier de pizza pe motoretă. Pentru întâiul lor film drept regizori, au vrut să redea viaţa adevărată, cea care lipseşte de multe ori din multe producţii cinematografice, amestecând actorii profesionişti cu neprofesionişti, camera vizibilă cu cea invizibilă, texte scrise cu texte improvizate, exploatând la maximum locaţiile şi întâlnirile umane pe care le-au făcut în acele circumstanţe ale turnajului. Întâlnirea cu Aki Kaurismaki vă rămâne pentru ei marele moment al vieţii lor!