La prima strigare, ar putea fi un fel de Dumb & Dumber întîlneşte Grumpy Old Men. Din fericire, comedia asta - made in Belgium - n-are nimic (da' nimic!) din formatul tembel hollywoodian, în care rîzi la apăsare pe buton; e un format nou, "revoluţionar" şi la fel de tembel ca ălălalt, iar hazul te izbeşte în faţă ca o farfurie zburătoare aruncată de marţienii tembeli de peste gard... Delepine & Kervern au şmecheriile & reţetele lor, dar nu sînt "alea". Filmul e turnat într-un alb-negru grunjos, pare să n-o ia nicăieri, nu pare să ajungă nicăieri (deşi e un "road-movie") - şi totuşi, între un colţ de ecran şi altul, peste întinderea dezolantă a platelor lande cîntate de Brel pe care le străbat, ca nişte nebuni scăpaţi de la tratament, pacienţii celor două cărucioare, există Viaţă. O Viaţă cinematografică făcută din mici gesturi absurde, din pauze de replici, din vacanţe de gîndire, din atîtea lucruri imposibil de povestit şi care, văzute, te fac să te chirceşti de rîs. Aaltra e un film-improvizaţie în care umorul (dărîmător) nu pare să aibă nici o noimă, dar te lasă lat pe podea după ce a trecut. Între aceşti "tsunami" fără avertisment, sînt şi lungi clipe de plictiseală; Delepine & Kervern au descoperit - pe bună dreptate - că nimic nu e mai comic decît o clipă de plictiseală care nu se mai termină. Cînd un bătrîn începe să spună o poveste pe care-a uitat-o pe jumătate, şi din care nu-nţelegi nimic, sau cînd un proletar începe să cînte un şlagăr care nu mai seamănă cu nimic, şi care nu se mai termină, filmul întîrzie asupra lor, presimţind parcă un miracol: aceste lucruri pot fi caraghioase. Şi miracolul se produce: ele chiar sînt! Nu rataţi.