În câteva cuvinte: Brian De Palma se întoarce după cinci ani de absenţă şi două "insuccesuri" (Black Dahlia şi Redacted) cu un remake după un film franţuzesc, un Euro-thriller corporat cu femei fatale şi/sau malefice într-o agenţie de publicitate, un fel de Mad Women în care înjunghierile pe la spate nu sunt metaforice.
Ultima producţie marca Brian de Palma e al doilea argument împotriva remake-urilor, mai ales a celor transatlantice. În cazul de faţă vorbim de Crime d'amour, în regia lui Alain Corneau, cu Kristin Scott-Thomas şi Ludivine Sagnier, care în Passion s-au metamorfozat în Rachel McAdams şi Noomi Rapace.
Ultimul cuvânt: Spre sfârşitul filmului am decis că cheia filmului e ironică, cu trimiteri clare la Valley of the Dolls şi accente Hitchcock-iene, dar finalul m-a lăsat totuşi cu un zâmbet strâmb şi oarecum stânjenit. Ca să nu zic nedumerit.
The Perks of Being a Wallflower
În câteva cuvinte: Un film despre un licean marginal(izat) care se autodefineşte ca un outsider cronic, şi care se împrieteneşte cu un grup de tineri cu câţiva ani mai mari noncoformişti, artsy şi dezinhibaţi.
Bazat pe un roman de Stephen Chbosky, The Perks of Being a Wallflower e o poveste mişcătoare, amuzantă şi onestă despre dragoste, durere, temeri şi speranţe - şi prieteniile care ne ajută să trecem peste toate.
Menţiune specială pentru Ezra Miller, care excelează în rolul lui Patrick - înalt, subţire, slobod la gură şi gay.
Ultimul cuvânt: Rămâne de văzut dacă The Perks... va deveni un clasic al filmelor cu adolescenţi, precum romanul lui Chobsky (care stă pe multe rafturi alături de The Catcher in the Rye). Adolescentului din mine i-a plăcut. Cinefilului, aşa şi aşa.
The Pervert's Guide to Ideology
În câteva cuvinte: A doua întâlnire - după The Pervert's Guide to Cinema - dintre filozoful superstar Slavoj Žižek şi regizoarea Sophie Fiennes (da, sora lui Ralph şi Joseph).
În funcţie de cine îţi răspunde la întrebarea "Cine e Slavoj Žižek?", răspunsul ar putea fi: geniu, nebun, clown, radical de stânga, manipulator, spaima liberalilor, sau all of the above. Toată lumea va fi de acord că filozoful sloven e foarte antrenant şi întotdeauna provocator.
Sophie Fiennes are marea calitate de a-l aduce pe teroreticianul cultural cu picioarele pe pământ (relativ vorbind). Žižek e omniprezent în film, întrerupt doar de clipuri (lungi) din filme de referinţă şi scene în care Fiennes îl plantează pe vorbitor direct în diverse decoruri de film reconstituite. Žižek ne vorbeşte de pe patul lui Travis Bickle din Taxi Driver, sau din barul din A Clockwork Orange, şi ai crede că o găselniţă atât de simplă îşi pierde efectul într-un film atât de lung, dar, contrar aşteptărilor, fiecare astfel de cameo devine tot mai amuzant şi neaşteptat.
Ultimul cuvânt: Un film de văzut şi revăzut. Pe DVD, ca să-l pot întrerupe pe Žižek pe ici pe colo, în momentele esenţiale, şi să rumeg cum se cuvine avalanşa de provocări intelectuale şi altminteri.
Tie pohjoiseen / Road North
În câteva cuvinte: Timo, un pianist clasic de succes dar cu o viaţă de familie distrusă, se trezeşte la uşă cu un ins gras, transpirat, mirosind a băutură şi tutun şi îmbrăcat ca vai de capul lui. Era taică-su, ca să parafrazez reclama care a făcut furori în anii '90. Tatăl care şi-a părăsit familia când Timo avea trei ani. Un clown macho cu o viziune despre viaţă bolnăvicios de pozitivă. Un om cu o greutate pe suflet care a venit să-şi transfere moştenirea (cu ghilimele de rigoare) fiului său şi să-i răspundă la întrebări - toate astea în decursul unei călătorii spre nord - nordul Finlandei, mai exact -, într-o maşină furată - un Pontiac decapotabil, şi mai exact.
Reuniunea familiei disfuncţionale, întoarcerea tatălui "rătăcitor", road trips as a way to know thyself - toate sunt subiecte uzate şi abuzate de cineaştii de pretutindeni şi din toate timpurile. Viziunea lui Mika Kaurismäki (fratele mai mic al lui Aki) e totuşi proaspătă: comică şi tristă, plină de contraste şi contradicţii, care încep şi sfârşesc cu cei doi protagonişti: the workaholic artist & the alcoholic con artist.
Ultimul cuvânt: Kaurismäki e un fin analist al machismului (vezi antecedentele lui Three Wise Men şi Brothers), dar Tie pohjoiseen / Road North e cea mai comică şi "la fix" (ca să nu zic şi mainstream) analiză a unei relaţii dintre doi bărbaţi de multă vreme-ncoace.
Shit Girls Say
În câteva cuvinte: Conceptul: incredibil de simplu. Replici scurte (nu şi la obiect), pe care numai o fată le poate produce. Probleme. First-world problems.
Cei doi creatori ai senzaţiei online Shit Girls Say, Graydon Sheppard şi Kyle Humphrey (ambii din Toronto), au dezlănţuit o avalanşă de clişee, fără a judeca - spun ei - segmentul de vârsta pe care îl portretizează, şi fără a-l lua la mişto - spun ei.
Shit Girls Say a început ca o glumiţă pe Twitter (LOL), s-a transformat într-un "serial" pe YouTube (OMG), iar acum e o carte (LMFAO). Toate bune şi frumoase, dar Toronto International Film Festival i-a acordat acestui fenomen online viral validarea supremă: a întins covorul roşu pentru cei doi tineri realizatori, cărora nu numai că le-a inclus cel de-al patrulea episod (prezentat în premieră mondială) în programul Short Cuts Canada, dar le-a şi oferit o sesiune de Q&A (separată) în care Sheppard (care şi apare în videouri - în travesti) şi Humphrey au discutat cu publicul cum au ajuns ei de s-au paraşutat în istoria culturii pop.
Ultimul cuvânt: Could you pass me that blanket?
Silver Linings Playbook
În câteva cuvinte: O comedie cvasi-romantică ambisex (adică menită să îmbie spectatori de ambele sexe) Silver Linings Playbook apasă pe toate butoanele care trebuie. Cel puţin la Toronto International Film Festival 2012 a apăsat, dat fiind că a câştigat Premiul Publicului, unul din puţinele premii care contează într-un festival fără o "competiţie oficială".
Viaţa sunt lucrurile care se întâmplă între planuri şi obiective, ar zice cineva cu înclinaţii filozofice. Pat Solatano (Bradley Cooper) a pierdut totul - casă, slujbă, soţie. După opt luni de balamuc (ca să scape de puşcărie), e din nou acasă la mama (Jackie Weaver) şi la tata (Robert DeNiro). De un pozitivism obsedant (motto-ul lui e Excelsior!), Pat e hotărât să-şi reconstruiască viaţa şi să-şi salveze mariajul, deşi tocmai de la asta i s-au tras toate necazurile. Când în poză apare Tiffany (Jennifer Lawrence) - misterioasă, complicată şi aproape la fel de ţăcănită -, lucrurile se complică. Să vezi şi să nu crezi, o legătură nebănuită se înfiripă, şi, de aici şi silver lining-urile cu pricina.
Ultimul cuvânt: Prin jocul său, care oscilează între maniaco-depresiv şi super-egocentrism, Bradley Cooper pare că imploră onor Academia pentru o nominalizare la Oscar 2013 (pe care nu ştiu dac-o s-o capete). Robert De Niro, în schimb - zic unii - se complace în manierism, ceea ce - zic alţii - o să-i aducă probabil o nominalizare (pe care nu ştiu dac-o merită). Revelaţia serii a fost însă domnişoara Lawrence - sensibilă, sărită (de pe fix) şi sexy - care reconfirmă, după Winter's Bone, că e The Next Big Thing în (Indie) Hollywood.
Stories We Tell
În câteva cuvinte: În Stories We Tell, Sarah Polley (Away from Her) investighează un secret de familie (propria familie) şi descoperă că adevărul e diferit în funcţie de cine-l spune.
Cu câţiva ani în urmă Polley a descoperit că tatăl ei biologic nu era bărbatul pe care ea l-a numit "tată" până atunci. Încercând să înţeleagă de ce familia ei a ţinut acest secret atâţia ani de zile, Polley se apucă să-i intervieveze pe toţi membrii familiei, până la ultimul - o serie de personaje foarte colorate, care par că spun lucrurile pe şleau, doar că se contrazic unul pe altul la greu. Pe măsură ce fiecare îşi relatează propria versiune a mitologiei familiei, unii devin melancolici, alţii amuzanţi - cu sau fără voie, unii sunt mişcători, alţii doar manipulativi.
Ultimul cuvânt: Premiza atât de auto-referenţială a filmului i-ar putea descuraja pe unii care sunt deja agasaţi de cultul celebrităţilor. Adevărul e că Sarah Polley reuşeşte să transforme minciuna din viaţa ei într-un act artistic de adevărată valoare.
Storm Surfers 3D
În câteva cuvinte: Un documentar de acţiune de proporţii epice, cu personaje cu un ego cât casa şi cu valuri de două ori mai mari, Storm Surfers 3D urmăreşte aventurile a doi prieteni, experimentaţi surferi profesionişti, chitiţi să găsească cele mai mari şi mai periculoase valuri din lume.
Cei doi australieni, legendarul Ross Clarke-Jones şi dublul campion mondial Tom Carroll, împreună cu un surf forecaster (meserie de care nu auzisem până acum), urmăresc furtunile din oceanele emisferei sudice şi "călăresc" nişte valuri nemaivăzute (de mine, cel puţin). În răstimp, cei doi se împung - prieteneşte, se plâng de problemele vârstei - mijlocii, filozofează - ca orice surfer care se respectă, şi se distrează - de minune, se vede.
Ultimul cuvânt: Dacă nu vedeţi decât un singur film în 3D în 2012 (deşi ar mai fi şi Life of Pi), ar trebui să fie Storm Surfers. O doză de adrenalină garantată. Nerecomandat celor cu rău de mare.
The Secret Disco Revolution
În câteva cuvinte: Un cvasi-documentar amuzant şi sexy, The Secret Disco Revolution îmbină interviuri extrem de candide cu celebrităţi din era disco - Gloria Gaynor, The Village People, Kool and the Gang, etc. - cu imagini "de epocă" (Studio 54 în plină glorie), şi muzică pe măsură. Măsura 4 pe 4.
Amestecul de realitate şi satiră e atât de omogen încât ajungi destul de repede să "cumperi" teoria conspiraţiei servită în paşi de dans de The Secret Disco Revolution. Şi anume: era disco, considerată de mai toată lumea o perioadă de excese hedonistice şi hilare, a fost prost înţeleasă. Istorici "revizionişti" argumentează acum că disco-ul a jucat un rol până acum ignorat în protestele care au dus la emanciparea unor grupuri precum homosexualii, afro-americanii şi femeile. Hm... Mai bine un cântecel vesel să cântăm.
Ultimul cuvânt: Un amestec delicios de realitate şi ficţiune, The Secret Disco Revolution e documentarul pe care disco-ul îl merită: flamboiant, amuzant şi fake.
Underground: The Julian Assange Story
În câteva cuvinte: Julian Assange e unul din cele mai cunoscute şi controversate figuri ale secolului XXI. Dar înainte de faimă şi infamie, înainte de WikiLeaks, înainte chiar şi de apariţia Internet-ului (oroare!...), Julian era un tânăr hacker din Melbourne. Aceasta e povestea din Underground.
Filmul e construit ca un thriller care îi urmăreşte pe Assange şi amicii lui - care îşi spun The International Subversives - şi care, din camerele lor de liceeni cu postere pe pereţi, se închipuie white-hat hackers ("just look, not steal") şi încearcă să pătrundă în sistemele informatice ale celor mai puternice organizaţii din lume. Asta până când pe fir (literalmente) intră poliţia australiană. În curând, loialitatea oarbă face loc pragmatismului şi... restul e istorie.
Veridicitatea celor descrise în film e pusă sub semnul întrebării de unii (Assange şi-a dat doar acordul, dar n-a fost implicat în realizarea filmului), iar Underground e un film care îi va face pe fanii lui Assange să-l iubească şi mai tare, iar celor care nu-l iubesc n-o să le schimbe părerea despre el.
În câteva cuvinte: Fără a fi excesiv de părtinitor - ori de profund - Underground ne oferă un prequel a poveştii celui ce avea să devină Mister Wikileaks.
Asta-i tot. Pe anul viitor!
(6-16 septembrie 2012)