Penele Marchizului de Sade. La Teatrul Odeon

Cine se aşteaptă să vadă dezbătută îndelung şi cît mai detaliat problema erotică şi complementul ei sexual, fără perdea, aşa cum - se ştie - le practica Sade, nu va găsi asta, sau numai asta, în proaspătul spectacol de la Teatrul Mic. Piesa lui Doug Wright care a stat şi la baza unui film cunoscut se intitulează, de fapt, Pene. E vorba, fireşte, de penele cu care se scria pe vremea celebrului Marchiz de Sade. Cum în româneşte titlul nu ar fi chemat prea mulţi spectatori, probabil, s-a ales unul mai... ofertant. Dar piesa a rămas şi regizoarea Beatrice Bleonţ, ca şi interpretul sadicului marchiz, Florin Zamfirescu, s-au concentrat în această direcţie. Că în povestea interdicţiei aplicate lui Sade intervin scene şi mai ales expresii licenţioase, asta e normal, din moment ce abisului fiinţei umane supuse orbeşte sexului fără limite i se dedică întreaga literatură a chinuitului marchiz.

Beatrice Bleonţ îl închide pe eroul său într-o cuşcă cu gratii, ca-n Silence of the lambs. Acolo mai intră, din cînd în cînd, călăii săi sau complicii săi. Florin Zamfirescu e diabolic, aşa cum ni-l amintim din atîtea spectacole ale sale, încă de la Rică Venturiano, în regia lui Alexa Visarion, şi cum credem noi că trebuie să fi fost şi damnatul marchiz. Cititorii marchizului, serviţi cu opere proaspete de tînăra intepretată corect de Irina Ungureanu, găsesc în opera aceasta o sigură şi singură evadare. Mama oarbă a fetei parcă vede scenele de sex descrise de scriitor cînd le aude citite de fiica sa.

Pentru scriitorul închis după gratiile spitalului de nebuni de la Charenton scrisul e libertatea însăşi. Cred că, şi pentru călăii săi, doctorul Collard (Gelu Niţu), sau pentru blîndul abate de Coulmier, care-i va lua în curînd locul, scrisul e semnul că Sade e liber. Or, el trebuie să ştie că nu e liber. I se iau, deci, mai întîi penele de scris, care dau şi titlul original al piesei americane. Începe să scrie cu propriul sînge, pe cearşafuri, apoi pe propriile veşminte. E torturat, i se ia totul şi îi dictează mesagerei operei sale povestea, iar aceasta, din gură-n gură, cu ajutorul nebunilor, e copiată şi răspîndită. De aici, lucrurile iau o întorsătură... sadică: i se smulge limba, e înlănţuit şi ajunge să scrie, numai diavolul ştie cum, cu propriile-i dejecţii, pe pereţi. Va muri în chinuri şi locul său va fi luat de abatele de Coulmier (Dan Bădărău, just în rol), care nu suportă să ştie că, de fapt, el a făcut crima, chiar dacă împins de doctorul Collard.

Jeanine Stavarache, în soţia şi apoi văduva nefericitului abate, compune un personaj clar, fără oscilări, ura ei e dreaptă, ca şi linia care o uneşte de marchiz. În general, mişcarea scenică e vie, dinamică, decorul funcţional, multifuncţional (semnat de Constantin Ciubotariu), potrivit situaţiei. S-a făcut multă vîlvă, artificial, în jurul costumelor concepute de Cătălin Botezatu, poate pe ideea că orice fel de reclamă e potrivită ca să atragi lumea la teatru, dar rezultatul creaţiei cunoscutului erou al ziarelor e sub ceea ce se clamează. Ca de atîtea ori în alte domenii, însă. Fantomatică mi s-a părut figura turnătoarei, întruchipată de Ana Macovei, ca şi aceea a tinerei corupte de medic, în interpretarea Paulei Niculiţă. Relu Poalelungi, un tînăr actor, a reţinut mai mult atenţia publicului.

În mare, spectacolul e impresionant dacă te interesează tema creaţiei imperioase faţă cu cenzura la fel de imperioasă, dar împotriva naturii. De jur-împrejurul ei sunt şi alte motive, mai stinse, colaterale, poate chiar victime colaterale ale marii teme, dar spectacolul se adună într-o construcţie coerentă în final. Nu în ultimul rînd datorită unei traduceri clare şi fluente, aparţinînd scriitorului Florin Sicoie. Textul, astfel tradus, cheamă interpretul altfel decît unul fără calităţi.