Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Marchizul de Sade

Marchizul de Sade. Obscenităţi simpatice


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sade m-a învăţat o lecţie importantă. Considerăm că artistul şi cenzorul sînt doi inamici. Dar Sade probează faptul că adesea cenzorul e marea muză a artistului. Nu-i nimic mai seducător decât să-i spui unui artist nu face asta. Artistul şi cenzorul sînt angajaţi într-un dans violent, dar simbiotic, care duce la inovare. (Doug Wright)

Cu mai mulţi ani în urmă dramaturgul american Doug Wright a hotărât să se despartă de iubitul său. Urma să petreacă ultimul Crăciun împreună cu acesta. A primit în dar un volum cu biografia Marchizului de Sade. Pierdea o relaţie, dar câştiga "o carte mare şi groasă" ce avea să-i deschidă încet-încet ochii asupra unui personaj. Şi ce personaj! Cel ce îi va grefa de aici înainte cariera. Un singur cuvânt ajunge pentru a rezuma cariera sa internaţională: Quills sau Marchizul de Sade. Mai întâi o piesă, apoi filmul văzut de întreaga lume. Curând Doug Wright a devenit un autor tipic al establishment-ului. Textele lui se joacă pe Broadway, iar anul trecut i s-a întâmplat suprema bucurie: premiul Pulitzer pentru piesa I am my own wife. Tot de un Crăciun i-a căzut şi regizoarei Beatrice Rancea o carte despre Sade în mână. I-a surâs repede ideea unei montări pornind de la el. Şi personajele noastre s-au întâlnit în Bucureşti, la Teatrul Odeon, la spectacolul Marchizul de Sade.

Dincolo de otrăvurile dulci ale limbajului, care anesteziază licenţa, spectacolul vorbeşte mai degrabă despre cenzura ce stârneşte nămeţii de fantezie şi despre revolta împotriva oricărui tip de autoritate. În spatele lui Sade autorul reacţionează furios la orice limitare de natură morală, socială etc. Nu sterilitatea religioasă, nici închistarea unei morale austere scot personajul din minţi. Însuşi conceptul de regulă îi produce o imensă şi de necuprins repulsie. Care ţine să se exprime în savantlâcuri ale licenţei şi ale obscenităţii simpatice. Din care un actor ca Florin Zamfirescu, încercat şi profesionist, însoţit în permanenţă de un zâmbet pervers, ştie să scoată accente savuroase. Mai ales că e asistat de un dublet de fete: una frumoasă, energică, foarte sigură pe ea în scenă, aflată la primul rol: Irina Ungureanu. Cealaltă, Paula Niculiţă, jucând o femeiuşcă sprinţară, capricioasă, care balansează între austeritatea dogmei religioase şi tentaţia de a ceda dulcilor otrăvuri ale desfrânării. Uşor de ghicit care învinge. Ca şi în cazul abatelui a cărui foame nestinsă de Dumnezeu Dan Bădărău o joacă absolut pertinent pentru epoca noastră.

Marchizul de Sade este un spectacol care, cu tot cu atuul costumelor lui Cătălin Botezatu, va plăcea sigur marelui public din Bucureşti. Un spectacol care urmează tradiţia plăcerii înfiorate de acum două secole, când Teatrul Grand Guignol era cea mai mare atracţie turistică a Parisului. Intrai la teatru şi nu vedeai prea bine, luminile erau întunecoase. Găseai suspans, multă melodramă şi efecte speciale. Violuri, crime, mutilări de tot felul, în secvenţe de mare expresie plastică, cu sânge peste măsură şi ochii scoşi de la animale, făcând parte din reţeta fiecărei seri. Şi cu o schemă fixă: "trei orori şocante şi trei farse îndrăzneţe". Pentru ca emoţiile publicului să poată fi biciuite cu splendoare într-o doză sănătoasă de râs şi tremurici. Un juriu din patru oameni, ales ad-hoc dădea note, în fiecare seară, pentru succesul spectacolului. De la studiul acestor mecanisme ale înfiorării a început Doug Wright să-şi elaboreze textul.

Cristina Rusieski: Vi se par atât de interesante oroarea, senzaţionalul, crima pe scenă?

Doug Wright: Toţi avem un interes faţă de ceea ce e interzis şi senzaţional. Unii dintre noi capitulează în faţa lui şi devin dependenţi. Alţii neagă închizând ochii în faţa aspectelor întunecate ale civilizaţiei zilelor noastre. Dar există şi o cale de mijloc. Prin cercetarea aspectelor întunecate găsim adevăruri umane folositoare şi chiar pozitive. În fond nimeni nu vine la teatru ca să vadă un spectacol cu o familie drăgălaşă şi aşezată care tocmai ia un dejun perfect. Lumea vrea să vadă încurcături şi probleme. Iar Sade le oferă en-gros.

C.R.: N-aţi scris texte numai despre Sade, ci şi despre Dali sau Duchamp. S-ar zice că toţi revoltaţii artei vă dau fiori.

D.W.: Personajele extreme mă atrag. Am crescut ca un băieţel foarte politicos de la şcoala presbiteriană. Poate de aceea îmi plac ciudaţii, excentricii, cei ce se opun autorităţii, dar lasă să se vadă că sînt oameni. Cele mai marginale figuri pot ascunde cele mai profunde adevăruri.

C.R.: Are un gust mai "dulce" revolta împotriva autorităţii, a convenţiilor?

D.W.: Mă fascinează artiştii care au fost şi provocatori pe tărâm social. O sumedenie de instituţii există doar ca să sprijine status-quo-ul, fie că sînt guvernamentale, fie religioase. E rolul artei să pună aceste instituţii în discuţie, să le pună întrebări, să le contrazică şi, când e cazul, chiar să-şi bată joc de ele. Arta este conştiinţa noastră colectivă, dincolo de orice altă instituţie. Îmi plac artiştii ludici care iau în râs instituţiile respective.

C.R.: Şi Sade e ludic?

D.W.: Da. E cunoscut el ca pornograf şi teoretician politic, dar nu şi ca om de spirit. Toată opera sa conţine pasaje comice, satire la adresa societăţii şi a bisericii. Adesea simţul umorului a fost estompat la el de furia împotriva lumii, dar sper ca în piesa mea să-l descoperim ca pe un tip amuzant.

C.R.: Aţi afirmat la conferinţa de presă că teatrul în America este din ce în ce mai mult obiect de muzeu.

D.W.: Da. Costurile producţiei au crescut imens, teama că publicul nu va veni e mare, mai ales dacă producţia vorbeşte despre ceva nou, nefamiliar, inovativ sau ameninţător. Pentru a face publicului pe plac producătorii reiau piese care au avut deja succes sau montează muzicaluri similare celor din anii trecuţi. De unde se vede că, în loc să meargă înainte, teatrul se reeşapează doar pentru succese de moment. E înfricoşător ce se întâmplă.

C.R.: Mai spuneaţi că, după mulţi ani, artistul american se preocupă din nou de problemele sociale.

D.W.: Da, are mare legătură cu atacurile teroriste şi cu schimbarea orientării politice a clasei conducătoare. Mulţi artişti sînt furioşi şi îngroziţi, cum n-au mai fost în ultimele decenii, când au dus o viaţă confortabilă. Acum, în loc să scrie drame despre realităţi paralele, sînt din ce în ce mai interesaţi de ce se întâmplă în stradă, stau cu ochii pe ziare şi se fac auziţi. Arta se leagă din nou de implicarea în politic, pentru prima dată de la războiul din Vietnam. Iar această tendinţă dă teatrului relevanţă.

C.R.: Însă piesele respective nu se văd pe Broadway, ci în comunităţi mici.

D.W.: Da, n-au anvergura montărilor de pe Broadway, sînt operele vreunui "maniac" care montează o piesă în trei zile, în pivniţa unor prieteni, dar piesa lor are totuşi efect cultural. Asta mi se pare incitant.



 Toate articolele despre Marchizul de Sade


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cristina Rusiecki


Alte articole

 Antirecomandare - Marchizul de Sade, Cristina Modreanu
 Penele Marchizului de Sade. La Teatrul Odeon, Nicolae Prelipceanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer