O sonată pentru voce şi vioară? - Însemnările unui nebun

Nu mă pot hotărî asupra formei muzicale în care să încadrez spectacolul Însemnările unui nebun de N.V. Gogol, pe care l-am urmărit duminică, 3 februarie 2013, seara, în sala ArCuB. Am înclinat întîi către invenţiune, gîndindu-mă la la originea latină a denumirii - inventio - şi la caracterul polifonic (mai multe voci) specific şi la forma tripartită expoziţie, divertisment, repriză..., la materialul tematic ce poate fi liric, dinamic, dramatic, dansant, la pregnanţa ritmico-melodică a temelor, condiţie obligatorie şi esenţială ca ele să poată fi urmărite şi recunoscute.... Rememo­rînd însă atent desfăşurarea muzicală a spectacolului, invenţiunea (în general, de dimensiuni reduse în forma ei clasică) nu mi s-a mai părut suficientă şi, preluînd toate caracteristicile enunţate, dar amplificîndu-le, complicîndu-le fantezist şi încărcîndu-le cu uneori copleşitoare emoţie, tragedie şi sensibilitate, m-am hotărît totuşi pentru ampla şi generoasa formă de sonată. Însă nu clasică, ci romantică, în care ambii parteneri au valoare şi contribuţii egale, clar înscrise în partitură.
 
Însemnările unui nebun de N.V. Gogol, în versiunea scenică şi regia semnate de Felix Alexa, cu actorul Marius Manole şi cu muzica lui Alexandru Bălănescu în interpretarea compozitorului, este, în percepţia mea, o... sonată pentru voce şi vioară. Nuvela lui Gogol permite uşor tratarea în două registre sonore (şi expresive) diferite a unui subiect în care realul alternează şi se suprapune pînă la confuzie cu irealul. Cred că acesta era şi mesajul regizorului atunci cînd a gîndit, pentru momentele de început şi de încheiere, suprapunerea a două umbre - violonistul şi actorul - pînă cînd contururile se amestecă într-o formă nedefinită, în care ştii că sînt doi oameni, dar nu mai poţi să-i recunoşti / identifici. Un preludiu şi o... coda, căci materialul muzical este acelaşi.

Marius Manole apare pentru prima oară într-un dificil exerciţiu artistic de one-man show. Rămîne în scenă aproape o oră şi jumătate. Un cronicar aprecia cîndva că actorul este "... puţin fragil, puţin duios, puţin revoltat, puţin romantic, puţin trist, puţin ironic...". Că descrierea este conformă cu realitatea m-am convins într-o seară de august, în anul 2010, cînd l-am avut invitat la Radio România Actualităţi, în emisiunea mea, Semnături celebre, şi cînd am înţeles că, pentru Marius Manole, teatrul este "tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte", iar el trăieşte, de fapt, în basme. Dar nu este mai puţin adevărat că "trăim în poveşti frumoase şi în poveşti mai puţin frumoase". Tragedia unui umil funcţionar preocupat pînă la obsesie să ascută creioanele şefului, fiind fără de speranţă îndrăgostit de fiica acestuia, face parte, desigur, din cea de a doua categorie. Actorului îi stă la dispoziţie un text extrem de generos. Şi un partener cu totul special - violonistul şi compozitorul Alexan­dru Bălănescu.

Într-un interviu acordat Mo­nicăi Andro­nescu, Ma­rius Manole dă cheia în care trebuie descifrat spectacolul: "Trăim într-un timp în care necunoscutele sînt atît de mari, încît vrem cu toţii, într-un fel sau altul, să evadăm într-o lume paralelă, fie ea şi plăsmuită. Spectacolul meu vorbeşte despre fragilitate şi ima­ginaţie, indiferent de sur­sa ei maladivă. Nebu­nul meu trăieşte (şi o face cu mare virtuozitate actoricească, n.n.) în ritmurile demente ale propriei muzici interioare, cîntată de un alter-ego ce «joacă» toate celelalte personaje".
 
Acceptarea unui astfel de rol de alter ego sonor al unui actor într-un spectacol de teatru se pliază perfect intenţiilor declarate ale muzicianului Alexandru Bălănescu. Preocupat intens şi sistematic de comunicarea prin muzică, artistul are în urma sa o practică şi o experienţă solidă în a  combina arta sunetelor cu alte discipline, cu literatura, cu teatrul, cu filmul... Alexandru Bălănescu este un muzician cu o serioasă formaţie clasică, pe care a construit apoi, în drumuri ce se intersectează mereu, o carieră de muzician de cameră specializat în creaţia contemporană, o alta de jazzman de anvergură care a cîntat alături de cei mai mari dintre cei mari, o carieră concertistică de excepţie - violinist virtuoz, interpret al Concertului pentru vioară şi orchestră de Korngold alaturi de London Philharmonic Orchestra la Londra, de exemplu. Foarte importantă mi se pare legătura sa cu americanul Philip Glass, alături de care Alexandru Bălănescu a realizat un mare turneu în Marea Britanie în 2002. Philip Glass este un compozitor reprezentativ pentru muzica contemporană, autor a peste 24 de opere - deci de teatru muzical! -, autor de muzică de film (The Hours, cu Nicole Kidman în rolul Virginiei Woolf, cu Julianne Moore şi Meryl Streep), adept al muzicii minimaliste şi repetitive pe care a reuşit să o învestească, în ciuda unui limbaj redus la cîteva sunete sau formule melodico-ritmice repetate la nesfarşit, cu valenţe expresive, evocatoare şi ilustrative uriaşe.

Publicul românesc l-a cunoscut, l-a ascultat şi l-a apreciat pe Alexandru Bălănescu mai ales prin colaborările muzicianului cu Ada Milea în spectacolul Insula după Gellu Naum. "Am învăţat atîtea din acest proiect, mai ales despre importanţa primordială a textului şi despre cum muzica îşi poate găsi locul potrivit, rămînînd deschisă la rezonanţele textului", mărturisea Bălănescu după această experienţă.
 
În Însemnările unui nebun, respectînd pînă la veneraţie textul, Alexandru Bălănescu a acceptat să fie alter ego-ul lui Marius Manole, încercînd să îi dea cît mai bine replica, atît muzical, cît şi vorbit. Iar actorul şi-a construit un text uneori atît de... cîntat, încît ritmul vorbirii, chiar şi cel al răsuflării, urmăreau cu exactitate ritmul muzicii. Şi totuşi..., dacă din colaborarea a doi muzicieni de excepţie (Alexandru Bălănescu şi Ada Milea) a prins viaţă un spectacol original, luxuriant, debordînd de fantezie, căruia nu i se poate reproşa nimic, colaborarea unui muzician de excepţie cu un artist de excepţie, în acest caz concret, a dus "doar" la un experiment interesant. Pe scenă, muzicianul face cu greu faţă textului şi actorului, care îl copleşesc. Muzica aleasă face parte din categoria déjà-vu: sonorităţi brutale pentru conflictele interioare ale personajului, flageolette halucinante, bariolaje sugerînd rîsul, linii melodice în sonorităţi delicate imaginînd conturul fiinţei adorate... Aş fi dorit o partitură muzicală mai... altfel, mai... lucrată, mai gîndită, mai pliată cuvîntului concret rostit şi nu doar o sugestie de atmosferă, lirică sau dramatică, o ilustraţie de tip muzică de film oarecum general valabilă. Desigur, muzicianul se implică sincer şi profund în ceea ce face - dovadă, firele părului din arcuş care, la final de spectacol, au rămas cam la jumătate.

Felix Alexa conduce spectacolul ca un vrăjitor din umbră, are idei, dă sugestii, dar îşi lasă personajele să se desfăşoare. Decorul (Diana Ruxandra Ion) este simplu, dar funcţional - am admirat mai ales discreta, însă eficienta clanţă dotată cu eterna gaură a cheii, care, în funcţie de acţiune şi text, sugerează cînd privirea dinăuntru în afară, fie cea dinafară înăuntru. Incontestabil, spectacolul Însemnările unui nebun de N.V. Gogol trebuie văzut, este un prilej deocamdată unic să urmăreşti evoluînd alături doi mari artişti într-un text genial. Iar adevărul că întotdeauna este loc şi de mai bine s-a dovedit, în timp, a fi motorul ce a condus la mersul înainte în toate domeniile.