Însemnările omului fără loc în lume - Însemnările unui nebun la FNT, 2020

Însemnările unui nebun, după nuvela omonimă a lui N.V. Gogol, în regia lui Felix Alexa, ne spune, sub forma unui jurnal, povestea lui Aksenti Ivan Popriscin, un funcţionar de 32 de ani din Sankt Petersburg. Acesta scrie / povesteşte sârguincios, zi de zi, timp de patru luni, toate întâmplările şi stările prin care trece. Practic el ni se confesează, iar noi, spectatorii, suntem jurnalul său. Şi ce poate fi mai frumos decât un om care îţi destăinuie sincer trăirile lui, care te lasă să intri în lumea sufletului său (chiar dacă acest om ar putea fi un nebun)?

Aflăm încă de la început că funcţionarul rus nu poate accepta societatea în care trăieşte şi modul ei de a funcţiona pentru că e de părere că îi asupreşte personalitatea. Din acest motiv, Popriscin se refugiază în mintea sa, în care este liber. Refugiul găsit de el prin această lume imaginară este de fapt modul său de protest faţă de o societate bolnavă de birocraţie şi de dictatură.

În încercarea sa de (re)definire a lumii, Popriscin pune la îndoială ierarhizarea valorii umane după ranguri şi titluri: De ce apar toate aceste diferenţe? De ce sunt consilier titular? Îşi creează diverse scenarii prin care se imaginează pe alte poziţii în această ierarhie, dar la final de spectacol, el va înţelege că nu e nici consilier titular, nici director, nici rege spaniol ci, pur şi simplu, un om rătăcit care îşi caută un loc în lume. Deşi pe parcursul spectacolului am putea crede că Poprişcin e bolnav psihic, suntem conduşi, uşor-uşor, spre înţelegerea faptului că este de fapt doar un om ce-şi caută în imaginaţia sa un refugiu, fiindcă nu mai suportă să trăiască într-o lume absurdă.

Totodată, funcţionarul poate fi şi un artist neînţeles care ajunge să creadă în opera sa şi să i se dedice (opera sa e iubirea, căreia îndrăgostitul i-ar închina fără a se gândi de două ori un regat întreg), pentru a constata ulterior că doar el îşi vede opera. Acesta sfârşeşte cerşind îndurare mamei sale doar pentru ca, chiar în finalul spectacolului, să ne ia din nou prin surprindere cu un zâmbet larg pe buze şi cu o şoaptă.

De la începutul spectacolului şi până la sfârşit, Popriscin trece de la costum la cămaşă de forţă, de la râs la plâns. Marius Manole stăpâneşte perfect aceste treceri, construind un personaj veridic capabil să facă spectatorii să treacă şi ei printr-o multitudine de stări. Dacă la început râdeam de nebunia amuzantă a funcţionarului - care găseşte o legătură între nasurile oamenilor şi lună, şi pe care haina nu-l ajută să urce în ierarhia socială -, la sfârşit am plâns pentru un om respins de cei din jurul său, ţinut într-o cămaşă de forţă, care a găsit un sens vieţii sale doar în propria-i imaginaţie, în detrimentul lumii care nu a ştiut să îl înţeleagă şi să îl accepte. Aşa sunt oamenii obişnuiţi, lor nu le poţi vorbi despre lucruri abstracte.

De la primele scene, funcţionarul Poprişcin pare că înnebuneşte, din dragoste, din ură, din resentiment, iar Marius Manole e tot mai (ne)bun pe măsură ce piesa înaintează. Ştiam că e un actor talentat, însă în acest spectacol a fost excepţional (da, e un cuvânt mare, dar tot nu cred că e îndeajuns de mare încât să explice cât de talentat e, în opinia mea, Manole).

Cu cât personajul se îndepărtează de lumea exterioară, cu atât se înalţă spre lumea lui interioară, iar unica sa limită este universul. Totuşi, oamenii nu-l pot înţelege. În încercările lui Popriscin de a lupta cu imposibilul, de a evita să fie restricţionat, constrâns, de a se apăra de faptul că nu i se îngăduie să iubească sau că nu i se oferă o şansă pentru a-şi demonstra adevăratul potenţial profesional, se poate regăsi oricine a avut de înfruntat o nedreptate în viaţă. De cele mai multe ori lupta pentru a învinge o nedreptate pare şi poate şi este inutilă şi istovitoare, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la bătălie înainte ca aceasta să înceapă.

Muzica şi actoria sunt elementele principale din Însemnările unui nebun şi se îmbină fantastic. Actoria evidenţiază latura umană a artei în starea ei pură, fără mari artificii, iar muzica viorii lui Alexander Bălănescu accentuează şi amplifică fiecare vibraţie, fiecare răscolire a personajului. Vedem o realitate diferită de cea proprie prin starea de visare pe care ne-o induce acest sincretism perfect al artelor. Visarea cu ochii deschişi e un răgaz pentru suflet, de care avem nevoie pentru a supravieţui. Când uităm că în faţa noastră e un actor interpretând un personaj, şi ne lăsăm în voia lumii invizibile în care suntem purtaţi, lucruri uitate în sertarele minţii prind viaţă şi încep să strige. De astfel de lucruri măreţe e în stare arta.

Decorul şi elementele de recuzită (scenografia Dianei Ruxandra Ion) pe care actorul le mută pe parcursul spectacolului par să ascundă şi ele semnificaţii diverse şi profunde. Dezarticularea treptată a datelor filelor de jurnal notate pe perete ne arată cum înnebunirea este singura variantă a unui prizonier în închisoarea propriilor gânduri de a trăi după propriile coordonate. Creta simbolizează estomparea treptată vieţii. Creioanele pot fi calităţile umane, procesul de ascuţire - folosirea acelor calităţi în folosul lumii, iar ascuţitoarea care le macină e însăşi lumea. Protagonistul dă tot ceea ce are, tot ce este, pentru binele tuturor în afară de al său şi ajunge într-un moment în care nu mai ştie ce are, cine este şi de ce face ceea ce face. Extenuarea dusă la extreme se poate transforma şi în nebunie. Nu trebuie să fim Popriscin ca să conştientizăm acest lucru.

Însemnările unui nebun a fost pentru mine spectacolul care m-a făcut să înţeleg cât de important e să nu las vocea interioară să se estompeze sau să dispară în faţa urletelor exterioare, ale lumii în care trăiesc. Dacă urletele societăţii vor fi acute şi străpungătoare, eu vreau să fiu o simfonie de idei şi sentimente. Cu toate riscurile implicate de asta.