Între doi pereţi de rigips şi un perete de 200 de perechi de ochi, Marius Manole "înnebuneşte" în regia lui Felix Alexa, pe textul lui Gogol. Pe tot parcursul spectacolului, actorul este însoţit în drumul său de violonistul Alexander Bălănescu, o întrupare a sufletului agitat a protagonistului şi totodată cumulul celorlalte personaje. Este spirit şi străin în raport cu personajul central. Mie nu mi s-a părut, cel puţin în prima parte, că asist la povestea unui nebun, ci că mi se spune cu patos experienţa unui boem îndrăgostit. Disperat, însingurat, neîmplinit, frustrat, obsedat, necontrolat, dar nu nebun. Aşa l-am simţit eu. Eu, cel puţin, aşa devin când sunt îndrăgostit. La fel de tălâmb şi la fel de deznădăjduit. Cu treceri într-o fracţiune de gând de la extaz la agonie şi de la bocet la chicotit. Am mai întâlnit zbuciumul din timpul nopţii şi obsesia iubitei, dar nu am întâlnit nebunul, jur! Sau nebunul oi fi eu?
Pentru a scăpa de gândurile sale (câineşti pe alocuri) se refugiază în muncă. Dar de singurătate nu se scapă atât de uşor. Abia după ce realizează într-un moment al cărui lumină de luciditate este fatală, că propria existenţă nu are sens, Popriscin începe să alunece încet, dar sigur, spre ceea ce putem accepta, convenţional, că se numeşte "nebunie". Neliniştea ce apasă butonul care nu mai poate fi oprit este "Aş vrea să ştiu de ce sunt eu consilier titular?". Aici, Marius Manole a strălucit. Valoarea sa ca actor este incontestabilă iar aprecierea talentului şi a efortului său au devenit pleonastice cu numele ce-l poartă, dar în momentul în care a pus această întrebare, m-am zburlit. Şi asta caut eu de la teatru. Asta şi nimic mai mult.
Apoi Popriscin crede că este Ferdinand al VIII-lea, rege al Spaniei, dar ajunge doar un pacient ca oricare altul într-un spital mizer din Rusia. Odată internat în spitalul celor cu maladii psihice, personajul este condamnat la o moarte înfiorător de chinuitoare. Astfel îşi petrece Popriscin ultimele sale zile, zile care nu mai au nici timp şi nici spaţiu.
A fost foarte, foarte interesant de observat actorul la lucru. Spectacolul a beneficiat de supratitrare în engleză. Atât mi-a trebuit. Spectator flămând, citeam textul din supratitrare şi observam cum se încarcă actorul. Îi pătrundeam în pauze şi îl aşteptam să îşi găsească gândul pe care eu îl cunoşteam înainte ca el să îl articuleze. Pentru că actorul e aici şi acum, dar spectatorul poate fi cu un pas înaintea sa. Asta dacă dispune de supratitrare.
În drumul spre casă, în metrou, râdeam şi eu singur. Ca Popriscin. Mi-am dat seama că tocmai scrisesem că teatrul nu îţi dă răspunsuri. Mă bucur enorm că încă sunt uşor de surprins. Uite că Însemnările unui nebun mi-a dat un bun răspuns. De ce nu ne putem vedea nasurile? Pentru că locuiesc pe Lună. Bucuraţi-vă de teatru!