Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Iluzii

Fragmente din banalul vieţii noastre - Iluzii


,

Observator Cultural, februarie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Iluzii de Ivan Vîrîpaev, în traducerea lui Bogdan Budeş, regia lui Cristi Juncu şi o distribuţie variabilă, e cea mai recentă premieră a Teatrului ACT din Bucureşti - o poveste pe patru voci despre bucăţi de viaţă împreună din exis­tenţa a două cupluri de prieteni, înainte şi înapoi pe firul timpului ajuns în pragul sfîrşitului. Patru actori care vorbesc, în numele personajelor lor, despre iubire, înţelegere, trădare, reciprocitate şi inevitabila singurătate omenească.

Liviu Ornea: Mi se pare de apreciat programul lui Cristi Juncu de a face un tip de teatru care nu se practică în mod obişnuit - un teatru cu mijloace minimale care scoate în evidenţă actorul. Nu mai ţin minte dacă tot el a făcut Bash. O trilogie contemporană a lui LaBute...
Iulia Popovici: Juncu a făcut adaptarea de text, iar regia era a lui Vlad Massaci.

L.O.: Mi-a plăcut textul lui Vîrîpaev, mi s-a părut bine scris şi complet "nerusesc". O literatură foarte conectată la Occident, cu puţine legături locale, de context "naţional". Referinţele, inclusiv numele personajelor, trimit la un univers mai degrabă american. E un gen foarte potrivit pentru Teatrul ACT, unde există deja un anume tip de public, deja format şi care vede toate spectacolele. Ceva profunzime filozofică, nu cît să nu te lase să dormi noaptea, dar suficient cît să te facă să te gîndeşti o vreme. Eu l-am văzut cu Tudor Aaron Istodor, Irina Velcescu, Diana Cava­liotti şi Andi Vasluianu.
I.P.: Iar eu cu Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Ada Simionică şi Theo Marton.

L.O.: Textul e scris în aşa fel încît previne orice alunecare în patetism. Sînt contrapuncte care, în original, fac parte din didascalii, dar Cristi Juncu le-a introdus în spectacol şi funcţionează foarte bine, mai ales că unul dintre actori (în reprezentaţia pe care am văzut-o eu, Tudor Istodor, căruia îi ieşea foarte bine) potenţează ironiile. Limitele unui astfel de spectacol sînt evident date de limi­tele actorilor. Sînt patru actori care stau în faţa spectatorilor. Şi stau. Fie au energia să te ţină, să te poarte prin poveste, fie rişti să te plictiseşti; în varianta pe care am văzut-o eu, băieţii erau mult mai puternici (Vasluianu pare să poată face orice cu vocea), iar fetele erau mai monocorde, nu reuşeau să se transforme în acea oră şi jumătate. Pe de altă parte, Diana Cavaliotti e, aici, mult diferită de alte spectacole în care am văzut-o.
I.P.: Ada Simionică şi Irina Velcescu sînt foarte diferite ca actriţe, iar în spectacolul pe care l-am văzut eu, îşi găsise fiecare un drum propriu. N-am avut senzaţia de monocord. Pentru mine, e genul de teatru fără perso­naje supuse unei transformări care ni se revelează în dialog de-a lungul spectacolului. E storytelling - actorii sînt vocea unor poveşti care nu le aparţin, iar tensiunea creată e cea între personajele în numele cărora vorbesc şi propria lor calitate de actori-povestitori.

L.O.: Ceea ce era marcat în Iluzii, cel puţin actriţele ies de mai multe ori din poveste, revenind la vorbirea lor obişnuită.
I.P.: În plus, povestea celor patru perso­naje (două cupluri) e în acelaşi timp povestea tuturor celor patru povestitori, nu e o distribuţie de gen, de pildă. Am citit cîteva cronici despre spectacol şi am găsit de mai multe ori referinţe la producţii recente de la ACT - Absolut! şi Capra cu trei iezi, ambele în regia lui Alexandru Dabija - şi m-a uimit, din nou, memoria scurtă a teatrului românesc. Genealogia, să-i zicem aşa, a acestui spectacol e legată, cum spuneai şi tu la început, de spectacolele de acum şapte-opt ani ale lui Vlad Massaci de la ACT, mai ales Bash.

L.O.: Dar Iluzii e mai radical decît Bash. În Bash era vorba despre monologurile unor personaje - aici, personajul deja nu mai exis­tă. Interesant e că autorul e rus, deci, în teorie cel puţin, nu are nici o legătură cu dramaturgia americană pe care au promovat-o Massaci şi Juncu la ACT.
I.P.: Teatrul pe care-l promovează ei, cînd nu e vorba de LaBute (în legătură cu care Teatrul Fără Frontiere, producătorul lui Bash, chiar a avut un program), se întîlneşte cu LaBute pe linia realismului narativ, un teatru de text şi de actor centrat pe povestea elibe­rată de metaforă, alegorie şi happy-end. E o reabi­litare a cotidianului banal, aş zice. E o zonă în care cred sincer că, deşi acum se consideră amîndoi burghezi, Vlad Massaci şi Cristi Juncu au operat o mică revoluţie în teatrul românesc.

L.O.: În teatrul românesc sau în teatrul din Bucureşti şi, mai ales, în Teatrul ACT... căci nu ştiu cîtă lume e la curent cu această revoluţie.Revenind, însă, diferenţa faţă de adaptările lui Dabija după Creangă e mai ales asta: Absolut! şi Capra cu trei iezi sînt adaptări, e o diferenţă între text şi spectacol. Iluzii e un text care-şi conţine propria estetică de spectacol, e scris ca să fie montat astfel.
I.P.: Ceea ce duce la o serie întreagă de lucruri complicate, cum ar fi insuficienta dotare a noastră, a criticii de teatru, cu instrumentele cerute de discutarea unui astfel de spectacol - care n-are nici viziune regizorală, nici decor, nici confruntări între interpret şi moştenirea culturală a rolului pe care-l joacă (la fel cum teatrul românesc e setat pe spectacolul de vizi­une şi invenţie regizorală, şi criticul e "specializat" pe analiza aceluiaşi tip de montare). Aici avem doar povestea.
 
L.O.: Iar povestea nu poţi s-o devoalezi. Poţi doar să spui că e vorba despre ce (mai) înseamnă în lumea noastră dragoste, fidelitate şi prietenie. Şi despre chestiuni mai filozofice şi psihologizante care nu pot fi povestite, pe care într-un fel sau altul fiecare dintre noi le-a trăit, care se banalizează îngro­zitor atunci cînd sînt povestite la un pahar de vin sau de vorbă şi din care e, de fapt, făcută viaţa tuturor.



 Toate articolele despre Iluzii


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici
 Alte articole de Liviu Ornea


Alte articole

 Patru bătrâni în apropierea morţii, cu dragoste şi umor - Iluzii la Undercloud, 2014, Monica Ploeşteanu
 Combinări de n luate câte k - Iluzii, Mădălina Dumitrache
 Când, deodată - Iluzii, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer