Când, deodată - Iluzii

Era cândva spre sfârşitul anilor '90. Teatrul din Craiova venise în turneu la Bucureşti, poate chiar în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, cu unul dintre spectacolele sale legendare: Hamlet-ul lui Gábor Tompa. Al Oanei Pellea, al lui Mihai Constantin, al lui Ilie Gheorghe, al Ozanei Oancea. Hamlet-ul lui Adrian Pintea. Se juca în Sala Mare a TNB-ului în care intrasem, ca de obicei în vremea studenţiei, cu "săru'mâna". Spectacolul începuse de ceva vreme, sala arhiplină îşi ţinea respiraţia, sute de ochi, şi trupuri, şi respiraţii erau acolo, pe scenă, la Elsinore, alături de actori, când, deodată, am avut senzaţia acută că nu mai văd limpede şi că nu mai oxigen suficient în plămâni.

Rămas singur pe scenă, Pintea a avansat înspre public şi s-a aşezat pe jos în buza avanscenei. Îmbrăcat în negru, cu ochii strălucindu-i mai intens ca niciodată, actorul şi-a spus replicile, marile replici ale celui cunoscut text dramaturgic al lumii, pe cel mai natural ton cu putinţă, de parcă stătea la o şuetă cu spectatorii. Pintea nu mai juca, ci povestea, teatrul nu mai era punere în scenă, ci punere în poveste. Aşa de neaşteptat a fost acel moment, aşa de bine l-au pus în valoare luminile reflectoarelor pe Pintea, aruncând tot restul uriaşei săli în beznă, aşa de prezent s-a întâmplat să fiu în acea clipă cu toate ale fiinţei mele, încât nu cred că voi găsi vreodată cuvintele să descriu ceea ce înseamnă acel moment în viaţa mea. Suficient să spun că adesea mă gândesc că, atâta vreme cât actorii vor veni în buza scenei şi vor sta de vorbă cu noi, lumea va fi bună şi viaţă va fi frumoasă. Iluziile unui îndrăgostit de teatru, ce vreţi!

Au trecut anii de atunci. Adrian Pintea nu mai este. S-a născut, în schimb, Teatrul Act. Pe umerii lui Marcel Iureş şi cu sprijinul altor câtorva oameni minunaţi. Patru dintre ei se numesc Alexandru Dabija, Claudiu Goga, Vlad Masacci şi Cristi Juncu.

Primul îşi transformă în realitate, în anii din urmă, un gând mai vechi. Acela de a repovesti poveştile copilăriei. Capra cu trei iezi a devenit un delicios spectacol de comedie horror, cu cinci actori în rol de capră, iezi şi lup. Ivan Turbincă s-a transformat în Absolut!, un colosal one-man-show Marcel Iureş în rol de Dumnezeu şi Sf. Petru şi Ivan şi Turbincă şi Scaraoţchi şi alţii.

Vlad Massaci a adus în ambianţa bucureşteană, în 2003, un text american contemporan, dur şi contondent: Bash. O trilogie contemporană. Patru personaje, şezând pe scaune înalte, mărturisindu-ne vieţile.

Claudiu Goga monta, în 2009, Dumnezeul de a doua zi, un text al lui Mimi Branescu în două personaje, care, deşi simultan pe scenă, nu există unul pentru celălalt decât în amintire. Ca şi în Bash, ele nu-şi vorbesc, ci ne vorbesc.

Suntem, în fine, în iarna 2012-2013. Cristi Juncu preferă un text rusesc, Iluzii de Ivan Vîrîpaev, text care însă, vorba Oanei Stoica în Dilema Veche, pare desprins din minimalismul dramaturgiei contemporane americane. Aşa cum părea, de altfel, şi Dumnezeul... lui Mimi Brănescu. Patru actori tineri (într-o seară, Diana Cavallioti, Irina Velcescu, Tudor Aaron Istodor, Andi Vasluianu, în următoarea Ada Simionică, Raluca Aprodu, Vlad Zamfirescu, Theo Marton), şezând pe o margine de lemn, povestind vieţile a patru bătrâni.

Nici unul dintre actori nu-şi asumă vreunul dintre personaje. Monoloagele lor, când mai scurte, când mai lungi, acoperă de-a valma porţiuni din poveştile de viaţă ale bătrânilor. E ca şi cum actorii ar citi, pe rând, dintr-un roman, într-o lectură publică. E ca şi cum, dar nu e aşa. Pentru că textul e scris aşa cum e jucat la Act, pentru că nu avem de a face cu o dramatizare sau cu vreo adaptare îndrăzneaţă, ci doar cu o formă neobişnuită de teatru. Aceea în care actorii se aşează în faţa publicului şi povestesc. Aceea în care spectacolul e născut exclusiv de cuvinte şi de actori. Fără decor, fără recuzită, fără jocuri de lumini, fără muzică de scenă. Spectacol de criză, dacă vreţi. Criză economică, dar şi criză de comunicare. Mai ştim să spunem poveşti? Dar să le ascultăm? Dar să ne întâlnim unul cu celălalt? Cu cuvintele, povestea, prezenţa celuilalt?

Textul lui Vîrîpaev are şi candoare, şi umor, şi zone roz parodiate, şi zone roz neparodiate, şi porţiuni filozofice, şi accente dramatice, şi poantă, şi previzibil, şi surpriză, şi nostalgie, şi visare, şi morală, şi decadenţă, şi absurd. Nu întotdeauna dozate riguros, nu fără oarece "burţi", nu fără oarece accente un pic forţate. E imperfect precum personajele pe care le povesteşte. Mi-a adus cumva aminte de Îngropaţi-mă pe după plintă al altui rus, Pavel Sanaev. Nu e nici pe departe la fel de crud, nici de răscolitor, dar respiră, parcă, un acelaşi aer. Dragoste desenată pe zăpadă, povestită într-o seară fierbinte de vară, pendulând între cearcăn şi zâmbet.

Dar nu cu textul am plecat din sala de la Act, ci cu ei,
cu actorii
cu Diana, Irina, Tudor şi Andi
cu zâmbetele lor, cu poantele lor, cu lacrimile lor, cu vocile lor, cu chipurile lor, cu degetele lor, cu mâinile lor fluturând în chip de la revedere
cu amintirea clipei de acum mulţi ani, din seara Hamlet-ului celui pe care nu voi înţelege probabil niciodată să îl las să plece în altă lume, seară când am zărit posibilitatea unui alt soi de apropiere între oameni
cu bucuria de a fi regăsit, o data în plus, acel fel atât de special de a fi în teatru şi între oameni
cu acea minunată nerăbdare care mă cuprinde ori de câte ori un om cu voce frumoasă şi chip senin şade în faţa mea şi, privindu-mă, îşi spune lin povestea când, deodată...