E drept, Law e un star adevărat în Alfie – îşi impune prezenţa aşa cum nu prea a mai făcut-o de la Ripley încoace. N-a făcut-o, de exemplu, în Closer, recenta şi usturătoarea anti-romanţă a lui Mike Nichols: în rolul unui tînăr insuficient testat, prost echipat pentru a depăşi cu bine un eventual "moment al adevărului" în faţa unei iubite (asta şi din cauză că evitase orice moment al adevărului în faţa oglinzii), Law evolua ca un luptător de categoria pană – era el însuşi inconsistent în interpretarea inconsistenţei. Dar dacă Closer funcţiona şi aşa, Alfie ar fi fost de neconceput fără capacitatea starului de a ne scoate din noi înşine, convingîndu-ne de intensitatea superioară a unei vieţi trăite în pielea lui, sau, după cum m-ar corecta multă lume, în contact cu pielea lui.
În rolul lui Alfie, care e de părere că un bărbat nu poate avea prea multe prietene, Law e ca un echilibrist ultrarelaxat care îşi permite să fumeze în timp ce evoluează. Chiar îşi permite să fumeze, iar faptul că realizatorii îl lasă să facă una ca asta într-un film hollywoodian de azi ne arată cît sînt de conştienţi de incorectitudinea politică a personajului – ce mai contează o deprindere urîtă peste toate celelalte? Ceea ce spune multe despre distanţa dintre Hollywoodul de azi şi viaţa reală. Alfie al lui Michael Caine era un Casanova proletar, hotărît să profite de recenta liberalizare şi diversificare a ofertei erotice în oraşul care de cîţiva ani îşi spunea Swinging London.
Privit azi, personajul pare la fel de credibil ca un paragraf de istorie socială. Noul Alfie e mai degrabă un paragraf de fantezie erotică dintr-o revistă glossy: operează la New York (evident; cine mai ciuleşte urechea spre Londra atunci cînd vrea swing?), e şofer de limuzină şi e drăgălaş – un portret al prădătorului sexual ca animăluţ de lux, fără o ţandără din gheaţa ce lucea în ochii lui Caine. Dar nu asta-i problema; atîta timp cît trece de la una la alta – de la femeia măritată (Jane Krakowski) pe care are de gînd s-o lase (prea insistentă) la femeia singură cu copil (Marisa Tomei) pe care iarăşi are de gînd s-o lase (insuficient de frivolă), şi de-acolo, evitînd o femeie pe care a lăsat-o mai demult (prea mult păr pe braţe), direct la femeia celui mai bun prieten (Nia Long), pe care o lasă gravidă –, atîta timp cît Alfie e Alfie, filmul e un divertisment destul de bine împachetat, iar Law e exuberant. Problema e că distracţia n-are cum să dureze. Nu ne ia mult ca să ne dăm seama că ultima jumătate de oră a fost alocată pedepsirii lui Alfie – pentru infracţiunile de sexism, promiscuitate şi calomnie la adresa femeilor cu păr pe braţe – şi pedepsirii publicului (majoritatar feminin) pentru infracţiunea de a se fi simţit bine cu el.
La sfîrşit, Alfie rămîne singur şi se întreabă: "Care-i poanta?". Asta se întreba şi în versiunea din 1966 (realizată de Lewis Gilbert), dar acolo era clar că habar n-are – e genul de om care nu învaţă nimic din propria experienţă. Dar asta mergea în Anglia de atunci; în Hollywoodul de acum, unde corectitudinea politică înlocuieşte cu succes vechiul Cod Hays, un Alfie nu numai că poate, ci trebuie să înveţe, să se schimbe, să se autoresponsabilizeze – sau care o fi cuvîntul ăla stupid. Ironia e că noul Alfie, cu toată grija lui de a nu ofensa, vădeşte mai puţin respect pentru femei decît Alfie cel vechi, cu personajele lui feminine mult mai bine individualizate – fiecare din ele un argument suficient împotriva misoginismului practicat de erou. Şi tot vechiul Alfie era cel care, fără a sări în capul personajului ca să-l reformeze, îi ducea egoismul pînă la consecinţele cele mai sordide – un avort filmat şi jucat cu atîta nerv încît e deranjant şi azi. Diferenţa ţine de chestiile alea două care dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti despre afemeiaţi. Şi e ghinionul lui Law că a încercat să reinventeze rolul lui Alfie într-un timp şi într-un loc în care sînt preferaţi afemeiaţii fără coaie.