În 1962, Pier Paolo Pasolini realiza Mamma Roma, unul din cele mai copleşitoare portrete ale unei femei, cu Anna Magnani în rolul titular; în această dramă, Magnani joacă rolul unei prostituate aproape de "pensie", care încearcă să devină "mamă onorabilă" de dragul fiului ei adolescent. În 2005, Mircea Daneliuc iese pe ecrane cu Sistemul nervos, probabil (cu siguranţă!) cel mai clocotitor portret al unei femei din cinematograful românesc; femeia este Nica, jucată genial de Rodica Tapalagă, iar faptul că este vorba despre o pensionară care vorbeşte singură şi se îndrăgosteşte de TV-hero-ul Mircea Radu (Paul, în film) poate părea "secundar"... Nu este: este, pur şi simplu, demonstraţia cvasi-clinică a "terapiei intensive" post-'89: "Aţi înnebunit poporul cu televizorul!".
Un titlu provizoriu al filmului a fost, la un moment dat, "Mam'mare"; un altul ar fi putut fi - dacă Mircea Daneliuc ar fi avut cunoştinţă, mai din timp, de aceasta - "Matusalem revoluţionează", ca o parafrază la articolul foarte controversat (şi amendat!) al lui Mircea Mihăieş, "Matusalem votează". Sistemul nervos, ca titlu, mută accentul de pe figura bunicii contestatare pe "mutra" convalescentă a unei naţiuni - dar este o simplă metonimie: tragicomedia turbată a lui Daneliuc este, de fapt, despre o "mamaie" confuză, scăpată de sub control, care "iubeşte nebuneşte" televizorul şi vede comploturi peste tot. O paranoie ambulantă, cu basma. Nica, adică "Mămica România".
N-am citit romanul inspirator, dar pot să afirm, cu un entuziasm abia temperat de acrelile meseriei de critic: Sistemul nervos este cel mai bun film al lui Daneliuc de după '89! În trena şi în vîna Patului conjugal - primul mare film al lui Daneliuc de după Revoluţie -, dar şi - cumva - în continuarea celeilalte apocalipse româneşti care a fost Senatorul melcilor. Patul... avea scene colosale şi un simţ - nemăsurat - al grotescului, pe care-l transforma în enormitate definitivă; Senatorul... avea forţa derizoriului şi a excesului semnificativ, care deveneau literă de evanghelie convulsivă. Sistemul... este, pare-mi-se, cel mai reuşit din această "trilogie a dezastrului" de-a fi român, căci Daneliuc a găsit în formula monologului interior al Nicăi cimentul care face să se ţină laolaltă şi povestea (emblematică), şi delirurile ei (la fel de revelatoare). Este un puzzle ce poate părea inform sau diform, dar care se leagă exact acolo unde trebuie. Acolo unde doare. Iar filmul acesta ţipă!
Despre Rodica Tapalagă nu se poate vorbi decît în extaz. "Mamaia" olteancă dă filmului nu doar tonul - răstit, ascuţit şi complice -, ci mai ales vocea (inconfundabilă). Dacă Rodica Tapalagă este "de nerecunoscut" (marea actriţă dispărînd, efectiv, în spatele personajului său), "Mama RomâNica", ea, este imediat recognoscibilă - cu toate ticurile, ţîfnele şi înduioşările sale. Este România orală şi viscerală, canibalizată de "politica la televizor" şi ea însăşi canibală - abulică, şleampătă, rătăcită-n tranziţie cu aceeaşi sacoşă şi pe care o înţelegi, dar cu care nu te poţi înţelege. E monstrul născut din coşmar ceauşist şi care încă nu s-a trezit: uneori îl iubeşti, căci e "de-al tău", alteori îl urăşti, căci acest "al tău" te trage în jos ca o povară. Marele merit al lui Daneliuc este dublu: pe de-o parte, a oferit Rodicăi Tapalagă cel mai strălucitor rol al ei în cinema - acela al unei furioase la pensie, "bătrînă şi neliniştită" care nu mai ştie pe ce lume se află: un monument al rîsu-plînsului fără egal în cinematograful românesc; pe de altă parte, a reuşit filmul pe care-l aşteptam de vreo zece ani de la el, ajutat de o galerie de actori care sînt, toţi, jubilatori, de o imagine impecabilă, de o muzică - în fine! - perfectă (Verdi "remixat") şi de un scenariu prodigios care, după ce te face să rîzi cu lacrimi tot filmul, te aşază, alături de Nica, pe linia ferată, singur cu gîndurile tale - ale ei: Cît mai e, fata mea? Că pă jeneric scrîse "Sfîrşit"...
Sistemul nervos,
scenariul şi regia: Mircea Daneliuc (după romanul Marilene),
cu: Rodica Tapalagă, Valentin Teodosiu, Cecilia Bârbora, Mircea Radu, Camelia Zorlescu, Dorel Vişan.
Imaginea: Călin Ghibu.
Muzica: Petru Mărgineanu (după arii de Verdi).