Dacă şi-ar fi regizat serialul-capodopera Dekalog un sfert de secol şi o epocă mai târziu, pesemne că Krzysztof Kieslowski ar fi împănat morala vetero-testamentară a fiecărui episod cu ceva condimente din familia absurdului ori a suprarealismului, pentru a surprinde mai bine degringolada morală a vremurilor.
Pentru că trăieşte la Bucureşti, în 2013, Adrian Sitaru îşi scrie şi regizează filmele cu un ochi pe realitatea din jur şi cu un altul pe istoria artei pe care o reprezintă. Şi înţelege să vorbească despre morală şi absenţa ei insinuând mari dileme, ce conduc la alegeri decisive, care, la rândul, provoacă tragedii, în cele mai banale situaţii şi conversaţii. Ce poate fi mai banal în Bucureştiul clipei decât o familie din clasa de mijloc, de exemplu familia Lazăr, trăitoare la bloc, într-un apartament bine şi decent mobilat, formată din doi părinţi (Clara Vodă şi Adrian Titieni) care vorbesc mult, se cicălesc, dar, până la urmă, se înţeleg fără prea mari certuri şi chiar se iubesc, o puştoaică de 12 ani (excelentă Ariadna Titieni!) şi o pisică? Mă rog, un motan.
În acest decor de o blajină normalitate, Sitaru plasează o găina vie şi sădeşte nevoia că respectiva pasăre să fie sacrificată. E drept, o găină vie într-o cadă de apartament e o imagine relativ anacronică, mai plauzibilă în Amintiri din Epoca de Aur decât în anii UE. Dar, până la urmă, ce contează e drumul spre crimă, justificarea lui şi tot ce urmează apoi.
La un alt etaj al blocului şi pe un, aparent, alt palier al poveştii, locuieşte familia Mihăeş, formată tot din trei membri (Ioana Flora - impecabilă în rolul de soţie la capot; Gheorghe Ifrim - excepţional rol de comedie, de văzut şi re-văzut pentru a savura toate nuanţele umorului de replică, intonaţie, mimică şi gestică; Dan Hurduc - la fel de bun că Ariadna Titieni), dintr-o clasă socială ceva mai joasă. Discuţiile dintre soţi sunt mai contondente, mobila semnificativ mai kitschoasă, copilul însă la fel de isteţ, cuminte, politicos.
În familia Mihăeş, apare un iepure viu. Soarta lui urmează să fie identică cu cea a găinii. Doar vârsta criminalului şi destinul acestuia vor diferi. Decisiv. De ce?
E una dintre marile întrebări pe care filmul le lasă fără răspuns. De ce cele două omoruri sunt sancţionate diferit? Ce fel de instanţă divină e aceea care penalizează abrupt şi definitiv o crimă, pentru a îngădui, fără vreo repercusiune, o alta? Ce face din sacrificarea unei găini un fapt sălbatic şi din tăierea unui iepure o întâmplare domestică? Mai mult, de ce o crimă comisă cu încurajarea şi consimţământul apropiaţilor se pedepseşte fără milă şi o alta, dusă la îndeplinire împotriva dorinţei celor din jur, e iertată?
Aceste întrebări gravissime, pe care, de pildă, episoadele Dekalogul-ui kieslowksian le năşteau la tot pasul, oferindu-le răspunsuri pe cât de neaşteptate, pe atât de necruţătoare, sunt bine deghizate în Domestic-ul lui Sitaru sub tone de vorbe, feluri de mâncare şi soiuri de băutură. Se mănâncă, se bea şi se vorbeşte enorm în blocurile româneşti din 2013 şi la fel şi în film Se dezbate orice, oricând, se spune orice, despre oricine. Iisus a fost extraterestru, ba nu, român, cum tot român a fost Shakespeare, cum imiment este impactul planetei cu un meteorit etc.
Departe de a-şi moraliza personajele şi ţesătura lumii căreia îi aparţin, Sitaru tulbură încă şi mai mult apele şi aşa opace, creînd un personaj, Toni (rol bine ţinut în frâu de Sergiu Costache), care creează, involuntar, premisele tragediei, pentru ca apoi să fie măcinat de mustrări de conştiinţe ambalate sub forma unui vis recurent, de un absurd perfect. Doar că, chiar şi într-o evaluare morală extrem de strictă, responsabilitatea lui Toni este ca şi inexistentă, după cum şi remuşcările sale sunt perfect inutile. Şi totuşi, Toni e cel care ne introduce în poveste. De parcă ar vrea să ne spună că, îndrăgostit fiind de animale şi iubitor de copii, a oferit cândva cadou un motan unei fetiţe de 12 ani. Şi asta a dus la o nenorocire. Şi tot încercând să înţeleagă de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, a visat un vis şi a filmat un film.
Despre Păsările lui Hitchcock s-a spus că explicaţia pentru revolta ce terorizează oraşul ar fi vina oamenilor de a ţine păsările captive în colivii. În Domestic, criminalul salvat de soartă ajunge să se ataşeze de o colivie în care găzduieşte un canar. Hitchcock lasă o portiţă de salvare, permiţând o explicaţie pentru tragedie, Sitaru barează orice deducţie raţională care ar putea justifica nenorocirea. Nici chiar cruntă justiţia divină ce încă mai veghea lumea căzută a Dekalog-ului nu mai există.
Trăim în post-modernism şi Iisus e ba extraterestru, ba român, ba o invenţie evreiască de stors bani de la turişti creduli. Un zumzet de voci acoperă mesele pline de mâncare şi vieţile golite de sens. Dacă închideţi ochii la secvenţa Crăciunului familiei Mihăeş, veţi avea senzaţia că un stol de păsări a invadat sală de cinematograf.