Drept urmare, Sitaru renunţă în Domestic atât la parti pris-ul stilistic din lungmetrajele sale anterioare, folosindu-se de unghiul subiectiv doar la început pentru a sublinia un fel de privire voyeuristă asupra locuitorilor din bloc şi a vieţilor lor mărunte (artificiu la care renunţă de îndată ce povestea îi serveşte spectatorului primul eveniment în care se poate proiecta devenind din voyeur un actant indirect, nelipsite în naraţiunea de tip clasic care mizează tocmai pe această identificare a spectatorului cu lumea despre care se povesteşte), cât şi la abordarea (neo)neorealistă din Colivia sau Lord care implică o formă latentă de comentariu social, absentă în Domestic.
Ce rămâne constant în filmele lui Sitaru, scurt sau lung metraje, implicit în Domestic, sunt temele în jurul cărora se conturează poveştile lui - responsabilitatea şi vinovăţia. Nucleul tematic fiind conţinut încă din cele două scurtmetraje - Colivia şi Lord (reluate, mai mult sau mai puţin, în lungmetraj), ceea ce aduce în plus Domestic e o punere în scenă la scară mai mare care lasă loc printre morţile şi vieţile domestice în care se împarte filmul, unui soi de transcendenţă domestică al cărei scop pare să fie (după toată voyeurismul şi identificarea de care are parte spectatorul) o formă de catharsis mai puţin pretenţioasă decât în tragediile antice (un fel de catharsis domestic, ca să rămânem în temă).
Carevasăzică, Domestic rămâne o poveste despre convieţuirea dintre oameni şi animale cu tot cu maidanezii de pe scara blocului de care nu ştii cum să mai scapi până când cumva ajungi să îi îndrăgeşti, porumbeii pe care îi aduci în casă pentru că au o aripă ruptă şi sfârşeşti prin a le cumpăra colivii, găina vie pe care ţi-e milă să o tai, iepurele pe care îl îngrijeşti până ajunge friptură pe masa de Crăciun ş.a.m.d.
Doar că Sitaru găseşte de cuviinţă să facă din toate astea umor negru cu laitmotivul aproape suprarealist (à propos de Andre Breton care a impus termenul de umor negru) al unui vis care bântuie unul dintre personaje şi, colac peste pupăză, mai trânteşte şi moartea unei fetiţe legată (cum altfel?) de pierderea unui animal de companie.
De aici încolo povestea o ia razna. Dacă scena în care fetiţa omoară găina are hazul ei , la fel ca şi iepurele pe care un alt locatar îl aduce fiului (înainte de a-l pune pe masă sub formă de friptură) ca să-i facă şi lui o bucurie sau scena în care alţi doi locatari duc maidanezul la un adăpost pentru animale, ceea ce urmează după moartea venită din senin a fetiţei (despre care aflăm dintr-un comentariu al vecinilor) e o amestecătură de clişee (felul în care se reorganizează viaţa părinţilor după moartea fetiţei - despărţire melodramatică în elipsă, amantă grasă şi nesuferită construită în opoziţie cu soţia drăguţă care are grijă de pisică şi are să îl iubească tăcută şi îndurerată de-a pururea etc.), replici falsate (replicile din remake-ul după Colivia par să fie golite de sens, poate chiar nepotrivite aşa cum sună ele ieşind din gura actorilor din Domestic, lucru care nu ţine neapărat de prestaţia actorilor cât de un fault dramaturgic, Sitaru schimbând întrucâtva datele personajelor - tatăl este mai puţin abrutizat decât în varianta din scurtmetraj, iar mama nu mai e nici ea aşa de acrită şi de cicălitoare - aşa cum apar ele în Domestic, fără a mai aduce modificările necesare în segmentul refăcut după Colivia) şi tot felul de situaţii trase de păr (vizita făcută de domnul Lazăr soţie, schimbul de replici dintre ei, gluma făcută pe seama surorii soţiei, dorinţa lui se a se uita la televizor în timp ce ea face baie).
Personajele sunt plate, de-abia schiţate, părând uneori caricaturi ale celor din scurtmetraje, iar vieţile lor domestice aidoma, făcând schimbările din comportamentul lor fie să pară luate din reţetarul melodramei ieftine (domnul Lazăr şi soţia lui se despart, deşi musai încă se iubesc, după moartea fetiţei fiind incapabili să mai convieţuiască, în final el găsindu-şi o amantă, ea îndrăgostindu-se iremediabil, irecuperabil de pisica fiicei) , fie să rămână pur şi simplu rezolvări formale, insuficient motivate (domnul Mihăieş îşi cumpără canari după ce Colivia pe care o cumpărase pentru porumbelul fiului rămâne nefolosită, Toni adoptă maidanezul pe care îl dusese anterior la adăpost).
În definitiv, Domestic păcătuieşte prin încercarea de a face un fel de realism transcendental cu vise-laitmotiv şi morţi care duc la catharsis în lanţ care sfârşeşte prin a fi un film cu animăluţe drăgălaşe, amuzant pe alocuri, cu o imagine ceva mai catchy decât cele mai multe filme autohtone, dar mult prea formalist şi lipsit de substrat (cu toate trimiterile lui fantastico-suprarealistice, trimiteri care nu se adună în nimic mai mult decât într-un balast care să lege bucăţelele de film) pentru a putea rezista comparaţie cu pariul câştigat al realismul neşlefuit neo neo din Colivia (sau Lord).