Câinele şi responsabilitatea: A doua secvenţă a filmului aduce în atenţie o problemă a comunităţii blocului - câinele unei familii stă pe casa scării, deranjând vecinii. Momentul şedinţei de bloc este un prilej pentru regizor de a lua în derâdere autoritatea domnului Lazăr, administratorul de bloc, şi de a se juca cu tipologii ale personajelor (vecina veşnic nemulţumită, personajul colectiv furios, vecinul grabnic-ajutător etc). Acest fir narativ se va dezvolta mai târziu într-o poveste care îl va urmări pe Toni cum îşi asumă responsabilitatea pentru câinele mai sus menţionat, pe care îl va adopta după o încercare eşuată de a-l duce la adăpost.
Găina şi amoralitatea copiilor: Un alt episod îşi concentrează atenţia asupra familiei Lazăr, în sânul căreia se declanşează un mic conflict domestic în momentul în care soţia aduce acasă o găină vie. Discuţiile soţilor Lazăr, care îşi pasează unul altuia responsabilitatea tăierii găinii (amândoi refuză să o facă) sunt curmate de decizia Marei (fata familiei Lazăr) de a tăia ea însăşi pasărea. După două încercări eşuate şi negocierea unei sume de bani în schimbul operaţiunii, uşa de la baie se închide pentru a treia oară în urma fetei. Găina mai cotcodăceşte de câteva ori, apoi uşa se redeschide, lăsând să se vadă în planul îndepărtat peretele băii mânjit cu sânge. Umorul secvenţei este accentuat de atitudinea uşor încurcată a părinţilor, care până la urmă o felicită pe Mara pentru curajul ei.
Iepurele "mănânc-şi-plâng-mănânc": "Iepurii sunt făcuţi să-i mâncăm, înţelegi? Că oamenii mănâncă cărniţă" - camaşa s-ar rezuma în cuvintele unui personaj filosofia acestui episod, care este exprimată în momentul în care copilul familiei Mihăieş refuză să mănânce tocăniţa făcută din carnea iepurelui pe care el îl considera animal de companie, nu animal de sacrificiu. Indus în eroare de povestea mincinoasă a tatălui despre cum iepurele nu a fost cumpărat de la piaţă ca să fie gătit, ci lovit cu maşina şi adus acasă ca să se facă bine, copilul este aici exponentul unei atitudini care contrastează cu natura carnivoră a familiei sale. Însă, după cum o va demonstra mai târziu, raportarea sa la animale nu este complet inocent şi nici lipsită de răutate (sau măcar de indiferenţă).
Pisica şi vinovăţia: Separaţi în urma decesului Marei (episodul este ascuns spectatorilor printr-o elipsă), părinţii reuşesc să se împace tot prin intermediul pisicii, aceeaşi care poartă vina morală a morţii fetei lor. Cercul vinovăţiei se extinde către vecinul care i-a oferit Marei pisica, la rândul lui chinuit de un vis bizar (element suprarealist, care rămâne o constantă în filmele lui Sitaru).
Porumbelul şi Colivia: Spre deosebire de scurtmetrajul Colivia, unde relaţia dintre tată şi fiu reuşea să emoţioneze, pe de-o parte, prin pactul realist, pe de altă parte, prin nuanţarea personajelor şi profunzimea lor, în Domestic, deşi Sitaru păstrează acelaşi scenariu, povestea îşi pierde din forţă prin faptul că e integrată într-o demonstraţie a cărei finalitate este aceea de a arăta multitudinea situaţiilor care pot apărea din banala coabitare a oamenilor cu animalele. Aici, încercarea regizorului de a aduna sub acoperişul aceluiaşi film cât mai multe legături posibile între oameni şi animale (sau între oameni şi oameni prin intermediul animalelor) nu nuanţează poveştile, ci dimpotrivă, le aplatizează. Fiecare fir narativ nou nu vine să-l îmbogăţească pe anteriorul, ci pare redus la statutul de eveniment enumerat cu liniuţă, al cărui scop în economia filmului este completarea unui tablou demonstrativ care arată cât de diferite pot fi poveştile oamenilor şi ale animalelor.