La fel ca în We Need to Talk About Kevin, avem şi aici o poveste despre patologia răului şi despre familie. Fără mântuirea de acolo, doar coborârea în infern.
Regizorul coreean Park Chan-wook intră pe piaţă cu primul său film american, un thriller excepţional de curat, de bine făcut. Şi, chiar dacă o are ca vedetă locomotivă pe Nicole Kidman, recunosc, nu am mai văzut asta niciodată până acum, filmul reuşeşte să rămână foarte, aproape în totalitate asiatic.
Mia Wasikowska, blonda actriţă din Alice in Wonderland şi foarte impresionanta roşcată din Jane Eyre (cea mai umană versiune, cu cel mai normal şi emoţionant final de până acum), aduce acestei poveşti stranii un personaj la fel de întunecat ca şi părul ei. Şi, pentru prima dată o vezi cu adevărat. O vezi, o urmăreşti fascinat jucând. Ochii cu lentile ciudate, mari şi expresivi, cuminţenia trupului din cadrele statice, liniştea ei înţepenită îţi rămân în minte. Şi, repet, extraordinar este la film că aerul este pur manga, 100% asiatic.
Rotund, cu vocea fetei din off la început şi la sfârşit, cu o imagine impecabilă din punct de vedere plastic şi estetic, camera care se mişcă încet, ca un animal de pradă la pândă, plus multe prim-planuri, montaj savant, cu racorduri şi unghiuri neaşteptate care măresc tensiunea, filmul tatălui celebrului Oldboy (eu prefer Joint Security Area, Lady Vengeance, Bakjwi / Thirst) nu are cum să te lase indiferent.
O poveste pe muchie de cuţit, dură, violentă, incestuoasă, plină cu găselniţe vizuale, cu scene originale şi o plăcută hiperbolizare a sunetelor de fond, cu umor negru şi macabru din plin mai ales spre final, sânge exact cum îi place lui Tarantino. Un film atent la detalii, senzual, rău, pe măsură ce violenţa se propagă.
Explicaţiile apar în poveste târziu şi cu multă zgârcenie, perfect gramaj pentru suspans şi dramatism. Curat, stilizat, filmul regizorului te ţine atent, încordat, fără să respiri. Surprizele curg şi, scenă după scenă, neprevizibil, povestea te duce către punctul ei neaşteptat de climax.
Sigur, personal, nu sunt de acord cu arătarea răului într-un mod atât de frumos realizat vizual, aproape poetic, dar intru în convenţia cineastului şi vă recomand filmul din toată inima. Pentru că, dincolo de partea morală, povestea acestei familii disfuncţionale vă va lăsa cu gura căscată. Un studiu de caz despre ereditate şi legea junglei.