Ei bine, unchiul Charlie Stoker (Matthew Goode), un personaj creat de Wentworth Miller şi de Park Chan-wook, e un cu totul alt tip de criminal. În ziua în care India (Mia Wasikowska) împlineşte 18 ani, tatăl ei moare într-un accident de maşină (se pare că arsese atât de tare încât nu l-au mai putut identifica deloc). Cu această ocazie tristă, Charlie renunţă la călătoriile lui în străinătate şi vine să petreacă timp cu văduva fratelui şi cu nepoata sa. E şarmant, fermecător, frumos, găteşte, vorbeşte franceză şi e, poate, cam prea familiar pentru suspicioasa lui nepoată India. În filmul lui Hitchcock, pe măsură ce tânăra Charlie descoperea personalitatea sinistră a unchiului Charlie, ea se simţea tot mai îngrozită şi mai ameninţată (încearcă să o omoare în câteva rânduri). Aici India, o adolescentă atipică şi inteligentă, cu o personalitate bine definită (fata lui Hithchock nu era emancipată), pune cap la cap indiciile (care ţin de similitudin iîntre ea şi unchiul Charlie) şi începe să se simtă tot mai atrasă de el (probabil că Freud ar spune ceva şi despre Arăţi ca tatăl meu, observaţie pe care India i-o comunică unchiului la un moment dat). India şi Charlie sunt două personaje fascinante şi seducătoare; la fel e şi evoluţia relaţiei dintre ei. Din păcate, Eva Stoker (Nicole Kidman), o Madame Bovary mai cuminte, e prea ştearsă şi inutilă, iar încondiţiile în care tot scenariul se învârte în jurul celor trei personaje (chiar dacă adevăratul interes sunt India şi Charlie), dacă unul dintre ele e slab dezvoltat, atunci nici conflictele care îl implică nu pot oferi prea mult. Pe de altă parte, jocul lui Nicole Kidman o face să pară frigidă şi detestabilă chiar şi în intenţiile ei cele mai bune, ceea ce o scuză pe India chiar şi când nu ar trebui.
Stoker e primul film în limba engleză al sud-coreeanului Park Chan-wook, faimos pentru violenţa grafică a filmelor lui. Stoker nu se ridică la acel nivel de agresivitate sau la aceeaşi cantitate de sânge fals care să invadeze ecranul, dar acestea nici nu lipsesc - cumva, cineastul pare să procedeze astfel încât efectele lui să fie mai subtile. De exemplu, atracţia dintre India şi Charlie există datorită mizanscenei lui Park şi a mişcărilor lui de aparat, altfel foarte puţine momente (şi acestea spre sfârşit) explicând sentimentele celor doi - şi chiar ajungând să pară verosimile, în ciuda lipsei de veridicitate; iar asta se datorează construcţiei scenariului. Park mai face ceva ce pare să-i fie caracteristic (deşi poate că asta era deja prevăzut din scenariu): creează o atmosferă la limita dintre realism şi suprarealism prin montaj - are, în câteva dăţi, montaje de atracţie foarte seducătoare -, dar mai ales prin intensificarea sunetului, pe care o motivează prin particularităţile Indiei, ale cărei simţuri sunt mult mai sensibile decât ar fi normal. Practic, atunci când sunetul devine atât de clar - mai clar decât ar fi perceput în realitate -, efectul devine halucinant, dă senzaţia că ce se vede /aude ar putea, foarte bine, să nu existe. Şi mai e ceva special în legătură cu atmosfera aceasta: face ca universul personajelor (India-Charlie) să fie atât de personal şi de coerent pentru spaţiul respectiv, încât semnificaţia negativă a violenţei lor se anulează şi ei devin uşor de plăcut.