Vizita la Hollywood este mult mai fructuoasă pentru Park Chan-wook. Însă, în cinematografia lui, spiritul Occidental este deja prezent: tematic şi stilistc se învecinează cu Tarantino, însă autorul asiatic este mai manierat din punct de vedere estetic, are un ton mai tăios şi o naraţiune mai puţin jucăuşă decît autorul american, aspecte care îl fac pe Park Chan-wook mai puţin mainstream ca discurs şi mai feroce ca reprezentare (Oldboy, Sympathy for Lady Vengeance). Şi, pînă la urmă, apropierea de Vest e parţial tributară faptului că Park Chan-wook vine dintr-un spaţiu destul de occidentalizat din punct de vedere socio-cultural - Coreea de Sud, o democraţie liberală în cadrul căreia un procent însemnat din populaţie este de religie Romano-Catolică.
În Stoker, autorul coreean alcătuieşte o istorie în care filmele şi basmele Occidentale care l-au inspirat sînt celebrate în notele sale auctoriale deja ştiute - violenţa explicită şi cizelarea imagistică, atît de intensă încît imaginea nu rămîne doar un element al limbajului cinematografic, un semn prin care autorul transmite un gînd, ci devine şi un personaj al poveştii (la fel cum, spre exemplu, vocea lui Thom Yorke e atît de aparte şi atît de coerent-integrată în muzica trupei Radiohead încît devine ea însăşi un instrument muzical, nu rămîne un simplu purtător de mesaj explicit, un narator).
Călătoria propusă de Park Chan-wook gravitează în jurul lui Psycho. Cînd India Stoker (Mia Wasikowska) păşeşte întîia oară în subsolul casei sale (în cadrul istoriei văzute pe ecran, pentru a pune îngheţată în congelator) şi balansează becul cu abajur de metal, raza de lumină cade pe chipul imaginat al mamei sale, Evelyn (Nicole Kidman). Şi, datorită faptului că e doar un chip imaginat, montat de autor în cadru, relaţia freudiană dintre mamă şi fiică e şi mai bine sugerată prin raportare la secvenţa descoperirii cadavrului din Psycho. Secvenţa duşului din povestea hitchcoock-iană e omagiată aici printr-o răsturnare de direcţie: sub duş e personajul care participă la comiterea unei crime, iar amintirea crimei duce la juisare. Norman Bates din filmul lui Hitchcock e Charlie (Matthew Goode), unchiul Indiei, fratele tatălui ei. Precum oaspetele din Theorema lui Pasolini, Charlie vine în familia fratelui său - imediat după moartea acestuia - şi-i cucereşte soţia şi fiica. În poveste mai e prezent şi pantoful Cenuşăresei, ca semn al maturizării. Cadoul pe care Charlie i-l dă nepoatei sale odadă cu majoratul acesteia (pantofii de femeie), e ultimul act în trezirea conştiinţei sale. India îşi asumă gena Răului şi porneşte pe propria cale.
Atmosfera filmului e încărcată de erotism, iar prezenţa Răului şi subtilităţile picturale ale cadrelor (Park Chan-wook lucrează cu operatorul său coreean, Chung Chung-hoon) sînt cărţile prin care e credibilizată transgresarea interdictelor în interiorul poveştii. Atingerile produc vibraţii în personaje, vibraţiile respective produc unde în interiorul cadrului sau blochează respiraţia filmului, care îngheaţă în anumite clipe. Sîngele curge, uneori în valuri, însă imediat devine parte din natură, căreia îi colorează chipul. Păianjenul calcă trupul uman, degetele calcă tastele pianului, atîngînd colţuri nebănuite ale inconştientului (freudian).
Din îngemănarea de referinţe cinematografice, erotism şi violenţă rezultă o peliculă distractivă - într-o accepţiune caldă a termenului. O peliculă în care expresia inteligentă face cu ochiul rezolvărilor tîmpe de situaţie, atît de prezente în filmele hollywoodiene horror-thriller (ascunderea unui cadavru în lada frigorifică, de exemplu). O peliculă în care psihanaliza freudiană (Id-ul împăienjenit în care se află lada frigorifică şi unde India are necontenit probleme de rezolvat; strălucirea casei-Ego în care vieţile Indiei, a mamei sale şi a lui Charlie caută armonia; şi prezenţa mamei şi a lui Charlie ca dispozitive-Supra-Ego pentru India) întîlneşte umorul fin, gîturile rupte şi băile de sînge Orientale. O peliculă în care suspansul hitchcock-ian întîlneşte minuţiozitatea estetică Orientală.