Liviu Ciulei şi cele Şase personaje în căutarea unui autor

Spectacolul pe care Liviu Ciulei l-a lansat de curînd pe scena de la Izvor este unul lucrat în amănunt, cu acribia unui îngrijitor profesionist de ediţii. Actorii, cei mari şi cunoscuţi din fruntea distribuţiei, nu se dezmint. Victor Rebengiuc este, se pare, o inepuizabilă mină de personaje diverse, tragice şi disperate, la fel cum a fost o mină de personaje comice.

Apariţia sa în repetiţia de pe scena pirandelliană, cu familia îndoliată şi disperată în spatele său, are darul să ne proiecteze într-o lume a abisurilor mizeriei sufleteşti, dar şi într-una, mai tipică pentru creaţia dramaturgului italian, a iluziei tragice. Ceea ce face piesa aceasta a lui Pirandello mai greu de suportat decît restul creaţiei sale este didacticismul, felul direct şi, la urma urmei, cam simplist în care autorul vorbeşte despre diferenţa dintre viaţă şi scenă. Te gîndeşti automat la teatrul în teatru din Shakespeare, de pildă, şi la diferenţa de buchet dintre cele două abordări. Ion Caramitru reuşeşte într-un rol mai exterior, al unui regizor aşa cum va fi fost el văzut şi considerat cîndva, un personaj interpus între dramă şi interpreţii ei, cu o autoritate care se poate clătina dacă are cineva curajul să încerce. Extrem de expresivă este Camelia Maxim, o actriţă nu prea răsfăţată de critică, dar ale cărei prezenţe în spectacole se reţin, pentru că-şi construieşte rolul (aici şi aiurea) cu seriozitate şi convingere, iar aceasta trece peste bariera de lumină şi întuneric dintre scenă şi public. Maia Morgenstern a fost voluntară ca-n atîtea alte apariţii ale sale, cheltuindu-şi energia într-o desfăşurare de mişcări şi ascuţimi ale vocii numai ale ei.

Dintre actorii cu acest rol şi în piesă, Anca Sigartău se desprinde prin expresia vie şi schimbătoare, în efortul de a se afirma, ca dublură - în piesă, repet - a personajului jucat de Maia Morgenstern. Dan Aştilean şi Mirela Gorea mi s-au părut - dar, desigur, mă înşel - exteriori pe mari segmente ale rolurilor lor; e drept, nici partiturile nu le cer altceva, tocmai spre a sublinia diferenţa între viaţa trăită şi cea jucată.

Poate că e instructiv pentru spectatori să vadă cum se mişcă decorurile, cum se coboară şi se urcă ştanga de susţinere a acestora, dar teoretizarea excesivă poate să nu fie pe placul multora.Teodor Danetti, în rolul sufleorului, se reţine, după cum şi Dana Dogaru, într-un rol mic, reuşeşte să atragă atenţia asupra sa, iar Tudor Aaron Istodor îl joacă foarte convingător pe tînărul antipatic şi refractar la iniţiativele tatălui.

Domnul Liviu Ciulei este şi regizorul, şi scenograful acestui spectacol, iar amprenta sa este evidentă pe tot parcursul lui.