Când decorul râde de noi şi de alte şase personaje - Şase personaje în căutarea unui autor

Vreo două-trei grupuri de oameni, bine departajate, stau pe scenă şi ascultă. Sunt nemişcaţi, concentraţi, tensiunea musteşte în aer. Nimeni de pe scenă nu vorbeşte, dar lumea e atentă. Se aude doar o voce din întuneric, din off (off-ul e sala acum). Emite ipoteze despre iluzie... identitate... faţetele multiple şi instabile ale personalităţii. Vocea umple sala, învârte pe degete aserţiuni, jonglează cu planul intelectiv, cu o ştiinţă unică de a pune accentul exact pe cuvântul care dă sensul frazei. Este limpede şi plină de simplitate. Face publicul să creadă adevărurile spuse. Nu e nevoie de nimic mai mult în secvenţa-climax a spectacolului Şase personaje în căutarea unui autor de la Teatrul Bulandra în regia lui Liviu Ciulei. Nimic în afara acestei voci celebre ce se adecvează sensurilor propuse de textul pirandellian, fără să umple frazele cu balastul de emoţii şi trăiri superflue din recuzita actorului obişnuit. Dar, cum vocea trebuie să poarte şi un nume, a sosit momentul devoalării: Victor Rebengiuc într-o prestaţie monumentală în care găseşte proporţia de aur între un personaj în preaomenescul său, pofticios la plăcere şi ruşinat de pe urma ei, grijuliu şi frământat, şi discursul cu grad intelectiv intens.

În genul acesta de interpretare metatextul pirandellian câştigă credibilitate pe scenă. Ca şi grijile tipice ale autorului: arta şi iluzia generate de fantezie fac parte din acelaşi amalgam ca şi realitatea, oamenii judecă din perspective atât de diferite încât acelaşi lucru poate fi şi adevărat, şi fals, acţiunile nu sunt bune sau rele în sine, diferenţa stă în unghiul din care sunt privite... Şi multe alte repere ale umorismului generate de fantezia celui ce spunea în 1920: "Cred că viaţa e o clovnerie tristă; pentru că ducem în noi, fără să putem şti de ce, de unde şi pentru care motiv, nevoia de a ne autoînşela constant creând o realitate (una pentru fiecare, niciodată aceeaşi pentru toţi) pe care, din când în când, o descoperim iluzorie şi zadarnică..."

Cu tot haloul ideatic, personajele au individualitate, consistenţă şi un story de telenovelă. Eroina care constituie motorul acţiunii şi care aruncă în aer sistemul etic obişnuit este jucată, în distribuţie dublă, de Maia Morgenstern, în tuşe incredibil de groase pentru o actriţă de o asemenea valoare, acoperind orice alte intenţii, şi de Andreea Bibiri, electrică, provocatoare, dominatoare, cu enormă forţă interioară şi o agresivitate bine controlată.

Celebrele puncte ale umorismului răzbat astfel limpede până la spectator într-un plan asertiv pe care Liviu Ciulei a avut intuiţia să nu-l îngreuneze cu artificii scenice. Demersul său este unul de factură cu totul şi cu totul tradiţională. Relaţiile dintre personaje urmărite la microscop (şi transpuse excelent de una din cele mai performante trupe ale teatrului românesc, acum ca şi oricând), o simfonie a detaliilor - ingrediente care individualizează savant fiecare partitură - rigoarea construcţiei (reconfortantă pentru spectatori) sunt liniile de forţă pe care a mers regia. Ca şi o relaţie permanentă între înăuntrul şi în afara scenei, pretext pentru un regim diurn cu şuşoteli, bârfe şi râsete (unde Anca Sigartău demonstrează aceeaşi vivacitate şi zburdălnicie de totdeauna, iar Marius Capotă e impunător ca interpret al eleganţei masculine). Acesteia i se asociază relaţia timp teatral - timp domestic de la începutul şi sfârşitul fiecărei părţi când obiectele, ţipetele, frazarea sunt preluate dintr-un strat binecunoscut al cotidianului. Trecerile către iluzia adevărat/falsă, care este teatrul, sunt şi ele impure. Din atitudinea ambivalentă a lui Pirandello în faţa artei, Mihai Bisericanu, Marius Chivu şi Emanuel Pârvu extrag savuros elementele de caricatură accentuând pedalele ridicole.

Liviu Ciulei nu se fereşte de gaguri, surprinzătoare la un regizor de anvergura sa (ca în secvenţa cu pălăria care tot alunecă de pe scaun pe jos) şi nu conteneşte, în acord cu Pirandello, să întindă degetul către ipocrizia din interiorul lumii teatrale. Nivelul acesta al comicului care punctează falsitatea protagoniştilor din iluziile noastre, ca şi contrastul ilariant aparenţă-esenţă îi ies "ca la carte" lui Ciulei, în cel mai pur spirit al comediei realiste. Derizoriul lumii a cărei întreagă miză stă în diferenţa de la patru la cinci replici pe spectacol este prilej pentru caricatura de proporţii gigante unde gentileţea de împrumut sau curtoazia profesionist mimată rămân atribute asupra cărora Dan Aştilean şi Marius Capotă atrag atenţia cu savoare. Mărunţişurile din care ajung să se construiască vieţile actorilor, înlăturând încet-încet tot ceea ce e adevăr, măştile din ce în ce mai derizorii de care se lasă conduşi, până când lipsa de substanţă devine regula generală a existenţei lor, sunt recompuse în construcţii actoriceşti spumoase.

Paradigmatice pentru exacerbarea orgoliilor mărunte rămân cele două persoane importante ale teatrului (în teatru), diva şi regizorul, în interpretarea Mirelei Gorea şi a lui Ion Caramitru. Actori experimentaţi, ei îşi construiesc rolurile prin modalităţi subtile, când un chicot, când o tresărire indignată, ca în cazul Mirelei Gorea. Aceeaşi ştiinţă perfectă a particularizării şi nuanţării prin detalii fine, dar suculente se remarcă la Ion Caramitru, într-un rol foarte bun, perfect credibil, mixaj de forţă şi subtilitate bine dozat în care cuvântul de ordine rămâne autenticul.

În viziunea lui Ciulei nimic nu e fără semnificaţie dacă ajută la augmentarea ironiei: nici mijloacele actorilor, nici valenţele decorului, nici chiar luminile în secvenţele de teatru în teatru. Soluţiile acestui tip de demers sunt deja bunuri clasicizate, intrate cumva în patrimoniu. O formulă impresionantă prin noutate la vremea apariţiei, acum e, totuşi, o formulă care însumează decenii de existenţă. Aşa că spectatorul care caută inovaţia, experimentul, trăsnaia de ultimă generaţie sau biciuirea sensibilităţii prin modalităţi noi ar trebui să se gândească bine înainte de a opta pentru producţia acesta. Pentru cel ce caută însă o montare cu sensuri transparente sau fineţea de zile mari din prestaţiile actoriceşti sau un spectacol aşezat, construit cu rigoare matematică, Şase personaje... de la Bulandra constituie una din cele mai bune opţiuni ale momentului.