Un teatru al faptului divers - Şase personaje în căutarea unui autor

În ciuda aparenţelor şi a convingerilor foarte multor cititori, specializaţi sau nu, ai lui Pirandello, Şase personaje în căutarea unui autor nu e o piesă tipică pentru dramaturgia lui – motiv, s-ar putea spune, pentru care e şi, probabil, cel mai modern text pirandellian şi unul din puţinele care, speculat în substanţa sa, s-ar putea transforma într-un fascinant discurs despre lumea (şi teatrul) de azi. Şi asta, profitînd din plin de cursivitatea şi savorile traducerii lui Alice Georgescu, folosită de Ciulei în montarea de la Bulandra.

Ce-ar fi dacă Şase personaje... n-ar mai fi o piesă despre incapacitatea teatrului de a reproduce viul realităţii, despre iluzie şi eşecul ei, şi ar fi una despre brusca irumpere a faptului divers (ca temă teatrală) într-un teatru întreţinut artificial în iluzia celui de-al patrulea perete? Povestea cu care vin cele şase personaje e o dramoletă dintre acelea pe care le auzim zilnic la Monica sau Iartă-mă, atît de banală în mantia ei de tragedie prăbuşită în derizoriu, c-ajunge să se învecineze cu ficţiunea. Dar are ceea ce teatrul declamării şi al marilor teme a pierdut: carnalitate, frusteţe, capacitatea de a-şi conecta emoţional privitorii. Şase personaje... e momentul în care moştenirea commediei dell'arte îşi ia revanşa de substanţă la Pirandello şi cel în care el, Pirandello, are subtila revelaţiei a felului în care teatrul îşi poate regăsi suflul (şi-o va face în dramaturgia sfîrşitului de secol XX): întorcîndu-se pe stradă, la concurenţă, am spune acum, cu marele ei ochi reflexiv, televiziunea.

Şase personaje în căutarea unui autor poate prea bine fi citită ca reproducerea unei ciocniri a civilizaţiilor, a conflictului, pentru care scena românească e un minunat exemplu, dintre un teatru al entertainment-ului şi unul al meditaţiei (sociale), dintre două moduri antagonice de a gîndi teatrul, de a vorbi teatrul, de a face teatrul (deşi jocul diferit al Actorilor şi Personajelor nu e puternic marcat la Ciulei, exceptîndu-i, parţial, pe Rebengiuc şi Andreea Bibiri, limbajul lor e evident scindat). Dacă tapetul din camera unde e "traficată" fiica vitregă trebuie să aibă o anume culoare şi un anume model, nu e dintr-o confuzie (realitate-ficţiune) pe care-o fac Personajele, ci pentru că un anume tip de teatru – teatrul faptului divers - îşi generează propriul spaţiu, neidentificabil cu cel al teatralităţii "tradiţionale" (la fel cum nici apariţia fizică a eroilor unui astfel de teatru nu poate fi confundată - îmbrăcînd Personajele, sub pretextul doliului, în negru, Pirandello – din cauză că negrul e o non-culoare în teatru – de fapt le aduce în scenă în nuditatea lor).

"Miza" textului pirandellian nu e inerentul eşec al teatralităţii în sine, ci un posibil răspuns la provocările aceleiaşi teatralităţi în forma ei, mai mult pervertită decît moştenită în secole.

Şi întinzînd încă mai mult coarda lui Pirandello, ceea ce aduc în "templul Thaliei" cele şase Personaje, cu nevoia lor de exorcizare prin teatru a dramei cotidiene, aduce periculos de mult (şi neaşteptat pentru un text al anilor '20) cu provocarea, să-i spunem, performativităţii – căci singurul spaţiu în care teatrul şi realitate se pot întîlni, rămînînd fiecare el însuşi, este performance-ul. Oare cum ar fi ca Pirandello, fără s-o fi vrut, să fi scris o piesă despre înfrîngerea teatralităţii, performance şi teatrul faptului divers?...

Înapoi, cu regret, de pe culmile speculaţiei, sigur că nu aceasta (dacă s-ar putea un astfel de spectacol "despre" Pirandello ) e montarea lui Liviu Ciulei de la Bulandra; spectacolul lui Ciulei e o frescă de epocă despre teatru ca iluzie fără strălucirea vieţii – de aceea apariţia de după oglindă a lui madam Pace e, la rîndu-i, o scamatorie fadă.

Pirandello nu e, la Ciulei, dramaturgul desculţ, pornit să caute teatrul în piaţă, ci autorul-filozof, meditînd la soarta, damnată, a teatrului, iar spectacolul - în care singurul element de realitate sînt luminile – e o descompunere nu a mirajului scenic, ci a butaforiei, a pînzelor şi rigipsului. E întîlnirea dintre o (capod)operă a teatralităţii şi un maestru al reteatralizării – şi e ca şi cum ai arunca o privire peste ani şi o întreagă istorie a teatrului. Nu numai structura montării lui Ciulei, decorul şi costumele, ci şi jocul actorilor reproduce acest salt temporal (cu toate că, nu întotdeauna conştienţi de asta, mulţi dintre ei îşi joacă propriul, trist, destin actoricesc). Spectacolul de la Bulandra e o întîlnire, reconfortantă şi, în acest timp al vieţii noastre, necesară cîtă vreme nu e învestită cu valenţe inaugurale, cu o istorie altminteri recuperabilă doar din cărţi şi schiţe de scenografie. O istorie benignă care nu e a lui Pirandello (deşi spectacolul ţine de clasicismul pirandellian), ci a spectacologiei româneşti postbelice, dar nu post-milenare.


Fişa tehnică:

Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra", Bucureşti (Sala Izvor)
Şase personaje în căutarea unui autor
de Luigi Pirandello
Traducere de Alice Georgescu, adaptare de Liviu Ciulei
Regia şi decorul: Liviu Ciulei
Costumele: Smaranda Brănescu

Cu:
Personajele: Victor Rebengiuc, Camelia Maxim, Maia Morgenstern/ Andreea Bibiri, Tudor Aaron Istodor, Adina Mirea/ Beatrice Paraschiv, Leonard Gogârlă, Dana Dogaru
Actorii: Ion Caramitru, Dan Aştilean, Mirela Gorea, Julieta Strâmbeanu Weigel, Anca Androne, Anca Sigartău, Marius Capotă, Valentin Popescu
Tehnicienii: Mihai Bisericanu, Teodor Danetti, Profira Serafim, Marius Chivu, Emanuel Pârvu, Vladimir Anton, Mihai Dănilă, Viorel Stoichi, Gheorghe Tecioiu, Cristian Apostol, Ovidiu Bălănică, Dorin Radu, Valentin Mârşu, Eugen Zaharia, Florian Sasu, Daniel Constantinescu, Corneliu Gheorghe, Alex Miscencul, Oleg Miscencul