Constantine - Cînd Lucifer smulge tumora cu mîna

Constantine (tradus la noi prin Constantin!) e genul de film de la care pleci dorindu-ţi să-l uiţi cît mai repede. Adaptare a benzii desenate Hellblazer, filmul semnat de Francis Lawrence nu trece ecranul. Poate că e mai bine aşa, ne-am fi trezit cu demoni, metişi şi seplaviţi (mîncători de suflete) prin sala de la Patria, fugărindu-ne pe noi, cei cinci spectatori stingheri. Am rămas pînă la sfîrşit. Am încercat să înţeleg, deşi am citit pe urmă că regizorul şi cei trei scenarişti nu doreau asta de la mine, ei voiau să mă sperii întîi şi pe urmă să încep să mă gîndesc ce-or fi vrut să zugrăvească. Nu sunt specialistă în demoni ori iad şi nici în viaţa de apoi. Cred, în schimb, că lumea noastră e cumva între rai şi iad, între bine şi rău, şi pe undeva îmi imaginez că suntem băgaţi la mijloc şi disputaţi - aşa s-ar explica relele de aici, care uneori scapă de sub control ori logică.

Chiar dacă mi s-ar părea normal ca prin logica echilibrului iadul să completeze raiul, prefer ca în locul demonilor descărnaţi ori formaţi din furnici şi şerpi, demoni care îţi pot intra pe sub piele, umflînd-o pînă la violet, nişte demoni mai subtili şi mai periculoşi. Dacă demonul e atît de şmecher, el nu trebuie să se arate din prima, nu? El trebuie să fie foarte arătos, de exemplu, ar putea fi ca şi Keanu Reeves. Pe undeva, opţiunile imagologice ale regizorului pot fi explicate prin aceea că a dorit ca filmul să prindă la masa principală de spectatori, adică la cei tineri, care se consideră că au mîncat Hellblazer pe pîine. Iar pretinsa lipsă de claritate rezolvată în favoarea "consistenţei" scenariului şi personajelor mi se pare că nu stă în picioare.

John Constantine (pardon, Ion Constantin), interpretat de Keanu Reeves în stilul lui din păcate stîngaci, e al n-lea erou supărat nici el nu ştie pe ce, cu o mină sumbru-nonşalantă, departe de a fi veritabilă. Angelicul Gabriel capătă o aură întunecată de erou de contrainformaţii, dar e prea obscur creionat. Devenit un fel de ied cu trei capre, scenariul scris de trei oameni, amestecă lucrurile şi e suficient de îmbîcsit încît chiar să nu te simţi dator să mai şi gîndeşti. În schimb, aşa cum ştii din alte filme cu demoni şi exorcizări, cînd crezi că demonul a tăcut şi corpul posedatului s-a calmat, iar exorcistul îşi apleacă faţa, acesta se trezeşte şi urlă. Colac peste pupăză, Lucifer (Lou - cum îi spune Constantine), deşi îmbrăcat în alb, are gesturile rotunde ale personajelor gay. Dar, surpriză, e un Lucifer eficient, căci poate smulge tumora eroului cu mîna. Iadul, e adevărat, e figurat aşa cum ştim, chiar dacă în geografia obişnuită. Maşinile de pe străzile din Los Angeles există, dar sunt arse, şi vîntul risipeşte focul în toate părţile. Mesajul filmului poate fi doar unul - "Vedeţi ce păţiţi dacă fumaţi? Ajungeţi în iad".