Făcându-şi deja cunoscută afinitatea faţă de naraţiunile politico-istorice ilustrate în oglinda retrovizoare a biografiilor, Margarethe von Trotta revine cu o peliculă împărţită între tabieturile stilului său, familiar noului val al cinema-ului german, şi schema hollywoodiană a biografiei traduse în limbaj cinematografic.
Sarcina pe care von Trotta şi-a impus-o este dificilă. Un film de introducere în viaţa unei gânditoare ca Hannah Arendt are nevoie de mai mult decât de o poveste bine scrisă. Discursivitatea unei personalităţi bine definite cere după sine un fir discursiv la fel de bine conceput la nivel cinematografic. Deşi regizoarea însăşi afirmă acest lucru, filmul său pare să eşueze, pe alocuri, în a reda o legătură puternică între viaţa exterioară şi cea interioară a protagonistei. Scenele vieţii active sunt urmate de mici pauze care înlocuiesc acţiunea cu scene filmate cu discreţie, în care contemplarea caută confortul canapelei şi tăcerea personajului principal.
Stilul facil al prezentării poveştii încearcă să se strecoare, în timp, în intimitatea spaţiului domestic al uneia dintre cele mai importante gânditoare ale secolului trecut fără a scăpa, însă, pe partea idilicului. Imaginea previzibil concepută a Hannei Arendt, scufundată cu mintea şi trupul în grămezi de cărţi şi hârtii din studioul său din Manhattan, alternează cu planul public al prestaţiei sale, cel de mesager literar al unui eveniment major din istoria recentă a umanităţii, procesul fostului colonel SS, Adolf Eichmann, la Ierusalim.
Timpul comprimat al unei pelicule a determinat-o pe Margarethe von Trotta să redimensioneze biografia gânditoarei şi să o reducă la momentele-cheie, alegându-le, desigur, pe cele mai cunoscute. Căsnicia Hannei Arendt (Barbara Sukowa) cu Heinrich Blücher (Axel Milberg), susţinută de un apetit mutual pentru cărţi şi discuţii intelectuale, se îmbină cu planul narativ al carierei sale şi cu episodul din trecut al iubirii faţă de Martin Heidegger, profesorul său de filozofie din tinereţe, care revine pe post de reminder pentru a-i eticheta încă alegerile în viaţa adultă. Alegerea de a scrie reportaje pentru The New Yorker şi de a fi delegatul revistei la procesul lui Eichmann va stârni, ulterior, critica publică şi neîncrederea faţă de legitimitatea sa ca gânditor. Pentru Arendt, procesul pare să fie pretextul abordării unui nou concept în filozofia sa politică, ideea banalităţii răului care se ascunde în spatele unui fapt criminal precum cel al Holocaustului.
Punctul culminant gândit de von Trotta oferă publicului latura neglijată a portretului cinematografic al Hannei Arendt: discursul academic care relevă viaţa contemplativă, ochiul din spatele ochiului, prea dificil de cuprins cu camera de filmat oricâte scene de meditaţie ar fi introduse. În acest punct, scenariul este remarcabil, la fel şi jocul actoricesc prestat de Barbara Sukowa. Discursul profesoarei în faţa studenţilor săi nu face decât să atragă încrederea discipolilor şi dezamăgirea colegilor săi de catedră.
Deşi, conform declaraţiei sale, Margarethe von Trotta nu doreşte să transmită neapărat un mesaj prin filmele sale mai mult decât vrea să ofere imagini închegate ale unor personalităţi sau momente, cea mai recentă peliculă a ei, Hannah Arendt, evocă, poate, necesitatea de a-ţi păstra propria voce atunci când raţiunea celor din jur este înecată în sentimente şi reacţii emoţionale părtinitoare, când lupta dintre bine şi rău, drept şi greşit capătă nuanţa răzbunării istorice a durerii.