Margarethe von Trotta face puţine incursiuni în trecutul personajului portretizat. Ne sugerează doar prin câteva secvenţe admiraţia ucenicului faţă de profesor, postură în care Hannah Arendt apare ca "studenta favorită" a lui Martin Heidegger. Atât. Nimic despre marea iubire secretă, nimic despre relaţia lor începută în 1924 şi continuată cu intermitenţe şi prin scrisori până la moarte, în ciuda faptului că ea era evreică şi el antisemit. Dar formarea ei în preajma şi în intimitatea marelui filosof a încurajat-o în promovarea liberă a ideilor, oricât de rebele, pentru a ajunge la adevăr. De aceea regizoarea include acest episod cu valoare de bază a devenirii sale intelectuale ulterioare. Aşa se explică dezvoltarea conceptului despre rău, despre originea lui şi banalitatea lui, după ce a participat, în 1961, la procesul cu ecou internaţional de la Ierusalim intentat comandantului deportărilor evreilor din timpul celui de al doilea război mondial spre lagărele din Ungaria, Germani, Polonia, Franţa, nimeni altul decât ofiţerul nazist Adolf Eichmann. O vedem la Ierusalim în sala tribunalului, în interpretarea Barbarei Sukowa, unde ajunge pentru a relata despre desfăşurarea procesului pentru The New Yorker. Articolele publicate, apoi cartea Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului stârnesc reacţii adverse şi un mare scandal în epocă. Victima ia apărarea călăului? Barbara Sukowa întruchipează în Hannah Arendt curajul unei femei voluntare, intransigente cu ea însăşi şi cu ceilalţi, în stare de a-şi apăra cu tărie convingerile. Se înţelege că este hotărâtă să-şi ducă până la capăt ideile cu orice risc. Este sobră şi definitiv angajată să meargă pe drumul său în pofida curentului general, ceea ce dezamăgeşte şi intrigă, ajungând chiar, în mod paradoxal, să-l absolve de vină pe Eichmann, "un simplu birocrat nevinovat". Patologia vinei, ca boală endemică, este mult mai profundă, ni se dă de înţeles în final. Un răspuns cuprinzător la această problemă s-ar putea găsi, cu siguranţă, în cartea care a făcut-o cunoscută pe emigranta evreică din Germania anilor '30 - Originile totalitarismului. Dar a transpune în imagine bazele teoretice ale unei ideologii este imposibil şi un biografic nu poate decât să extragă spre vizualizare eşantioane şocante, definitorii din gândirea unei femei care a bulversat opinia publică la un moment dat prin opiniile ei tranşante.
Prin cadrele de interior, adesea întunecate sau înceţoşate de fumul de ţigară al participanţilor la aprinse discuţii intelectuale, personajele filmului par prinse în labirintul unor căutări fără sfârşit, la capătul cărora adevărul însuşi nu reprezintă o soluţie, ci doar indicativul unei numiri în plan conceptual. O iluminare rece străbate din când în când, dar austeritatea tratării subiectului nu reuşeşte să elibereze emoţia din chingile unor convenţii narative restrictive. După cum s-a mai observat, Hannah Arendt cu Barbara Sukowa şi Axel Milberg (în rolul soţului) nu este "deloc stimulativ din punct de vedere vizual", dar vorbeşte cu destulă convingere despre o personalitate de vârf din lumea dezbaterilor de idei de la răscrucea istoriei ce merita evocată, reamintită contemporanilor şi cinematografic.
Venit în completarea biograficului semnalat, Specialistul eşalonează momentele semnificative din "procesul Eichmann" într-o succesiune emoţionantă de imagini provocatoare, de arhivă. Eyal Sivan şi Rony Brauman au prelucrat şi montat, în 1999, cele mai importante scene din proces, realizând "portretul unui criminal modern", ascuns sub masca unui funcţionar zelos. Titlul filmului este extras din proces: aşa era numit Eichmann pentru felul în care a rezolvat "soluţia finală" a deţinuţilor evrei. Un specialist al crimei. Degrevat din calitatea de "om" de către preşedintele tribunalului, ofiţerul nazist capturat de Mossad în Argentina a fost pus în sala de judecată într-o cuşcă de sticlă antiglonţ, de unde răspundea prompt şi cu respect cazon, ca un automat, întrebărilor. O coloană sonoră cu muzică dizarmonică, metalică, scrâşnită îi însoţea răspunsurile, transmiţând în sufletul spectatorului anxietate şi groază. Răspunsurile erau cât se poate de simple şi nevinovate în întregul lor, muzica sfâşietoare venea din adâncuri ca un ecou al neputinţei celor victimizaţi, acuzându-l pentru indiferenţa cu care executa ordinele superiorilor. Timp de şase ani el a organizat cu sânge rece strângerea, jefuirea şi deportarea evreilor pentru că aşa a înţeles el că îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu. În spatele pereţilor sălii de tribunal ţi se perindă prin gând imagini terifiante din lagăre. A cerut la un moment dat (sau chiar de mai multe ori) să fie schimbat din funcţie, spune el, dar numai verbal, fără dovadă. Aşa că a continuat să fie "întruchiparea birocraţiei ucigaşe" pentru a fi pe placul superiorilor. E adevărul lui, exprimat limpede ca un crez mai presus de sine. Acuzatul pozează în birocrat nevinovat, un supus fără personalitate al maşinăriei de război. "Micul Adolf" se dovedeşte a fi o copie lipsită de personalitate a "Marelui Adolf" pe care-l urmează cu devoţiune şi fanatism, deşi, după capturare, vrea să pară un om obişnuit, fără tare malefice. Camera îi înregistrează scrâşnetul din dinţi, reţinut, trădând paroxismul iritării (ca şi perplexitatea de pe chipul lui Ceauşescu din timpul "procesului" său de la Târgovişte, semn al fiarei încolţite) dar şi zâmbetul vag-ironic, stop-cadru folosit în finalul filmului ca emblemă a unui dispreţ glacial. Din intervenţiile supravieţuitorilor reiese alt adevăr: a fost de faţă la execuţii în masă ale evreilor, a manifestat indiferenţă faţă de soarta lor, a dispus deposedarea de bunuri. Sunt intervievaţi cei care şi-au pierdut întreaga familie în lagărele morţii. Ce adevăr să iei în calcul? Aici se înfiripă dilema asupra "banalităţii răului", teoretizată de Hannah Arendt. "Un simplu birocrat nevinovat" poate să fie învinuit de monstruoasa crimă? Ochii ascunşi după lentilele groase ale ochelarilor nu vorbesc. Totul se resoarbe în interioritatea personajului ca un mister personal. În faţa curţii apare doar corectitudinea militarului. Regimul nazist a fost capabil să creeze acest prototip de militar devotat trup şi suflet cauzei. Eichmann este una din întruchipări. Răul conştient se ascunde după răul inconştient. Care adevăr va câştiga? Există mai multe adevăruri? Nu! Adevărul e numai unul, chiar dacă poate fi rostit în mai multe feluri.
Un fel de a mărturisi adevărul despre istorie şi delirul ei în perioade tulburi e chiar acest film reconstituit cu migală din documente cutremurătoare despre iadul prin care a trecut omenirea în al doilea război mondial. Ca acest iad să nu se mai repete, ex-ofiţerul nazist a cerut, la una din intervenţii, răgazul pentru a scrie o carte unde să analizeze rădăcinile răului la care a contribuit prin jurământ militar şi prin forţa împrejurărilor. Nu i s-a mai acordat. A fost executat în 1962. Toate acestea sunt ştiute de generaţiile mai în vârstă, dar un film de o asemenea forţă e bine să ni le reamintească... pentru ca tragedii de asemenea proporţii să nu mai aibă loc niciodată.
Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..