Filosoful poate deveni o figură interesantă pentru cinema dacă este un om de acţiune prin angajament politic. De aceea, Hannah Arendt poate fi eligibilă pentru cinema. Amantă a lui Heidegger şi femeie evreică ce a ales să rămână în ţara sa în pofida unor condiţii grele sunt elemente ce o recomandă pentru un portret cinematografic.
Ea s-a regăsit, cu precădere, în centrul unor polemici ca urmare a publicării textelor sale despre procesul Eichmann, în revista New Yorker, celebrul Raport privind banalitatea răului. Chiar dacă în film sunt descrise şi unele evenimente din tinereţea acestei femei (prin flashback-uri), obiectivul central al filmului este prezentarea procesului. Alegerea acestui subiect se înţelege de la sine. Reflecţiile pe care le vom găsi despre rău sau despre problematica evreiască au devenit aproape clasice. Scandalul şi poziţia sa de intelectual "împotriva curentului", indignările stârnite sunt mai uşor de povestit pe ecran decât redarea muncii austere şi prea puţin spectaculoase a unui filosof, în bibliotecă. Cu toate astea, filmul Hannah Arendt nu este invadat de senzaţional. Deşi adversarii ei sunt prezentaţi caricatural (mai ales Hans Jonas), gândirea filosofică este bine reflectată. Această restituire se face în contextul unor conversaţii amicale sau al unor şedinţe publice, graţie interpretării actoriceşti de excepţie a Barbarei Sukowa, aflată la a şasea colaborare cu regizoarea Margarethe von Trotta.
Regizoarea s-a concentrat asupra anului 1961, când teoreticianul german, de origine evreiască, Arendt, este trimisă la Ierusalim de către revista New Yorker, ca să urmărescă şi să analizeze procesul intentat lui Adolf Eichmann, responsabil pentru deportarea a milioane de evrei. Hananh Arendt, discipolă a lui Karl Jaspers şi Martin Heidegger, îşi publicase deja opera majoră, Originile totalitarismului şi era celebră în SUA. După ce părăsise Germania nazistă şi se refugiase la Paris, se instalează, după 1941, în SUA, unde devenise un star universitar al intelectualităţii din New York.
Studiul său despre "maşinăria umană" - Adolf Eichmann - stârneşte controverse atât în SUA, cât şi în Israel. În textele sale, apare conceptul inedit de "banalitate a răului". În această viziune, Eichmann era un om cu o inteligenţă limitată, tragic de obişnuit, care doar a executat nişte ordine. De asemenea, Arendt ajunge la concluzia că unii dintre evrei au colaborat cu naziştii. Departe de ideea de "maşinărie umană", cum era supranumit, comandantul deportărilor evreilor se dovedeşte a fi fost doar un mediocru, o "unealtă" care executa orbeşte ordinele superiorilor săi. Maniera în care este prezentat Holocausul stârneşte controverse în rândul intelectualilor din Israel şi din SUA.
Hannah Arendt este un film bine realizat, bine documentat, în care apar şi elemente de arhivă, căci proximitatea dintre realitate şi materialul cinematografic poate induce şi stimula spectatorul să aştepte realismul prin imitaţie (mimesis). Von Trotta utilizează arhiva într-o manieră mai subtilă decât s-a procedat în filmul Argo, de exemplu foloseşte înregistrările sonore cu Eichmann pentru a seduce spectatorul. Filmul biografic îşi poate asuma rol de interpretare sau chiar de mitologizare, nefiind circumscris zonei strict documentare. Realizatoarea alege s-o prezinte pe Hannah Arendt ca pe un simbol al unei filosofii şi al gândirii libere.
În acest gen de film, este greu să nu cazi pradă locurilor comune. Se ajunge la unele accente de psihologizare: Arendt şi-a reprimat unele trăiri fiind victimă a Holocaustului sau de banalizare: Arendt se gândeşte şi ea la sex şi-i oferă o poreclă simpatică iubitului ei, apoi accente uşoare de senzaţional: Arendt munceşte şi noaptea, iar dosarele procesului umplu până la refuz camerele apartamentului său. Ultimele două accente sunt contradictorii doar în aparenţă, căci trebuia surprins spiritul epocii. În ceea ce priveşte psihologizarea, aceasta se regăseşte în aproape orice biografie făcând ca interesul să se deplaseze de la operă la individ.
Von Trotta continuă să le deschidă ochii germanilor asupra trecutului lor, asupra marilor personalităţi feminine. Barbara Sukowa, actriţa-fetiş a acestei regizoare, pare să exprime, prin fizic, munca spiritului. Sukowa fumează non-stop (pe 4 dec.1975, Hannah Arendt avea să moară cu ţigara în mână), dezbate alături de ceilalţi camarazi, merge, se avântă, se opreşte, rezistă, restituind energia interioară a modelului. Fizicalitatea acesteia exprimă gândurile în mişcare. Înţelegem, prin intermediul imaginilor, că a gândi liber este unul dintre cele mai frumoase riscuri pe care şi le poate asuma fiinţa umană. Fraza-cheie "Vreau să înţeleg!" devine şi sloganul regizoarei care a fuzionat cu ideile filosofice ale lui Hannah Arendt, dorind să înţeleagă, nu să judece.
Hannah Arendt
Regia: Margarethe von Trotta
Scenariu: Margarethe von Trotta, Pam Katz
Compozitor: André Mergenthaler / Operator: Caroline Champetier / Producător: Bettina Brokemper, Johannes Rexin / Monteur: Bettina Böhler
Distribuţia: Barbara Sukowa (Hannah Arendt), Axel Milberg (Heinrich Blücher), Janet McTeer (Mary McCarthy), Julia Jentsch (Lotte Köhler), Ulrich Noethen (Hans Jonas), Michael Degen (Kurt Blumenfeld), Nicholas Woodeson (William Shawn).