Politică şi pop - No

Distins în 2012 la Cannes cu premiul secţiunii Quinzaine des réalisateurs şi nominalizat la Oscar 2013 pentru "Cel mai bun film străin", No / Nu al lui Pablo Larraín este o cronică ficţionalizată a referendumului convocat în 1988, în urma presiunilor internaţionale, de către dictatorul chilian Augusto Pinochet, pe tema prelungirii mandatului său, cronică focalizată pe orchestrarea şi desfăşurarea celor două campanii de propagandă televizuală - cea pentru "DA" şi cea pentru "NU". (Televiziunea naţională le-a alocat amîndurora, timp de o lună, cîte 15 minute pe seară din programul ei - program care fireşte că, în restul zilei, servea interesele regimului Pinochet). Raportată la subiect - reinstaurarea democraţiei într-o ţară trăită 15 ani sub dictatură militară -, relatarea nu e una tocmai triumfalistă. Succesul taberei "NU" e atribuit, cel puţin într-o anumită (nespecificată) măsură, strategiei ei de a goli ideea de democraţie de o bună parte din substanţa acesteia, folosind aceeaşi retorică publicitară ca în cazul unui gadget electrocasnic sau al unei mărci de suc, pentru a le-o vinde unor votanţi trataţi nu atît ca nişte cetăţeni maturi, cît ca nişte consumatori. Larraín încorporează în film o parte din spoturile care chiar s-au folosit în campanie, restul lui No fiind filmat cu echipament standard de televiziune din anii '80. În pofida suportului comun, estetica lui Larraín se delimitează de estetica spoturilor prin parti-pris-ul ei anti-glossy: imaginile lui cu rezoluţie nu prea bună, ocazional supraexpuse şi frugal mizanscenate, tăieturile de montaj care obişnuiesc să sară peste ax sau să mute două personaje din restaurant în parc, în timp ce conversaţia lor continuă fără vreo întrerupere aparentă - toate astea pun "limbajul" mieros-clişeistic al spoturilor într-un cadru ce stimulează studierea lui. (Totodată, decizia de a filma pe casete U-matic facilitează ocazionala integrare a actorilor în secvenţe - cu demonstraţii şi lupte de stradă - provenite din arhive de televiziune.)

Pînă la recrutarea în tabăra "NU" a tînărului publicitar (Gael García Bernal) care se evidenţiază ca erou al filmului, campania anti-Pinochet se anunţă pios-didactică, plină de apeluri la memorie şi la sentimentul ultragiului, în stilul vechii stîngi. În locul acestei retorici prăfuite, tînărul publicitar propune glumiţe, refrene catchy (de pildă, un grup de cîntăreţe dîndu-i cu tifla dictatorului, dar fără să-i spună pe nume, ca unui macho care s-a dovedit a nu fi bun de nimic) şi we-are-the-world-ism decerebrat. Prin contrast, campania "DA" - care marşa pe paranoia anticomunistă şi pe spectacularitate fascistoidă - e cea care ajunge să pară greoaie şi vetustă. (N-o ajută nici lipsa de charismă a generalului şi a celorlalţi purtători de uniformă din clica sa.) Duelul se mai încinge, însă, atunci cînd tabăra "DA" începe să-şi adapteze din mers campania, pentru a riposta opoziţiei. (Noul ei coordonator e un coleg - de fapt, şef - de-al tînărului publicitar din tabăra adversă.) Dar tot campania "NU" rămîne cea cu mai mult vino-ncoace - în spoturile ei joacă şi staruri hollywoodiene (Jane Fonda, Christopher Reeve)!

Prezentarea acestei bătălii între discursuri propagandistice adaptate la formatele moderne ale entertainment-ului de televiziune (clipul, scheciul, reclama) e captivantă, instructivă şi complet nesentimentală. Tînărul publicitar dă oareşice semne că ar dezvolta o oarecare conştiinţă politică (după ce simte dictatura pe pielea sa şi a familiei sale), dar, pe toată durata campaniei, continuă să colaboreze cu şeful-colegul-inamicul său la strategia de lansare a unei noi telenovele, strategie pe care, imediat după referendum, are oportunismul de a le-o prezenta comanditarilor ca pe o afirmare a noului spirit ce galvanizează societatea chiliană. Deci ce anume s-a afirmat la referendum? Puterea valorilor democratice ale cetăţenilor? Sau puterea pop-ului asupra lor?

Larraín nu e cineastul care să sentimentalizeze pop-ul: plasat în perioada cea mai neagră a regimului Pinochet, filmul său din 2008, Tony Manero, era un studiu de patologie individuală, dar cu forţă de iradiere alegorică, despre un marginal care, deşi deloc interesat de politică, reproducea, în felul lui, brutalitatea regimului, în timp ce-şi urmărea obsesia pentru personajul lui John Travolta din filmul hollywoodian Saturday Night Fever. Tot un fel de gargui apolitic era şi protagonistul lui Larraín din Post Mortem (2010) - un dactilograf pe care violenta instalare a lui Pinochet la putere, în 1973, îl găsea foarte aproape de epicentrul evenimentelor (locul lui de muncă fiind morga din Santiago), dar cu toată atenţia concentrată, în mod sinistru, asupra unei (aproape la fel de grotesc-lunatice) ex-dansatoare de cabaret. Venind după aceste două cripto-comedii sobru-groteşti (şi destul de diferite una de alta din punct de vedere stilistic: Tony Manero e cinema pseudo-direct de tip dardennian, în timp ce Post Mortem e slapstick tacticos şi poker-faced), docudrama No se prezintă ceva mai ortodox, dar, de fapt, e încă şi mai consistent-provocatoare.