Unghiul ales de Larraín pentru a prezenta această poveste este cel al lui Rene (Gael García Bernal), un director de advertising care a fost angajat de echipa NU. Când acesta intră în joc, observă că până în acel moment direcţia aleasă de echipa de campanie era de a prezenta ororile administraţiei Pinochet - mii de oameni ucişi, torturaţi, dispăruţi. Rene consideră că această abordare este una care nu va duce nicăieri din moment ce telespectatorul de rând, care în mare parte este mulţumit cu viaţa sa, a reuşit şi până acum să ignore toate aceste lucruri. În schimb, el propune o campanie veselă (logoul este un NU sub un curcubeu), şi foloseşte imagini şi un montaj care imită reclamele americane pentru Coca-Cola sau McDonald's din acea perioadă.
Filmul fiind bazat pe întâmplări adevărate relativ recente, producătorii au beneficiat nu doar de materialul original folosit în campanie, ci şi de filmări ale evenimentelor făcute în acea perioadă. Între opţiunea de a le reproduce sau a le integra în film, regizorul a ales-o pe a doua, iar pentru a evita o discrepanţă între materialul de atunci şi cel filmat acum, şi pentru a le introduce complet în diegeză, Larraín a decis să filmeze pe casete video SONY în formatul U-Matic care era folosit în acea perioadă. După cum spune şi el într-un interviu acordat celor de la New York Times, îi displace când în filme de epocă ce folosesc imagini de arhivă se poate observa uşor diferenţa între cele două formate. Este aici, cred, interesant de notat că de aceeaşi problemă de discrepanţă de formate s-a lovit şi Radu Gabrea tot anul trecut, tot într-un film despre căderea unui dictator la finalul anilor '80 - Trei zile până la Crăciun, doar că soluţia aleasă de Gabrea e diferită de cea a lui Larraín, şi anume reconstituirea imaginilor de arhivă binecunoscute. Şi cu toate că cineastul român nu a folosit imagini reale, docudrama sa nu a întâlnit vreun val de obiecţii în privinţa distorsionării realităţii, aşa cum a făcut-o filmul chilian. Asta nu înseamnă că Gabrea nu ar fi recurs la licenţe artistice în crearea poveştii, dar la el măcar întregul este o ficţiune, o dramatizare a realităţii, pe când Larraín, după cum spune el însuşi în interviul anterior menţionat, joacă pe linia dintre documentar şi ficţional, şi, el integrând imaginile de arhivă în lucrarea sa, acestea în loc să dea un ton mai veridic filmului ajung să fie "corupte" de ficţiune, publicul nemaiputând discerne ce a fost de fapt şi ce a fost inventat.
Pentru acest dans între cele două realităţi, regizorul a fost criticat de co-naţionalii săi, care au simţit că filmul, care, de altfel, este primul ce tratează subiectul respectiv, a marginalizat rolul jucat de diverşi politicieni şi protestatari în punerea în funcţiune a referendumului şi mobilizarea populaţiei la vot, lăsând să pară că întregul succes s-a datorat echipei de advertising a lui Rene. Şi, într-adevăr, aceste lipsuri sunt resimţite şi de un public străin, dar puterea filmului nu stă în evocarea trecutului, ci a prezentului - deşi capacitatea de manipulare a echipei de campanie a fost exagerată, influenţa ei în formarea opiniei populare nu poate fi negată, iar în cei 25 de ani care au trecut de la evenimentele prezentate, astfel de tehnici manipulative au devenit mult mai subtile şi mai bine implementate, permiţând o influenţă a mass-media aproape necontrolată.