Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Domnişoara Christina

După Eliade - Domnişoara Christina


FilmSense, iunie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Domnişoara Christina suferă din cauza lipsei unei viziuni unitare, din cauza lipsei unei direcţii precise care să fi fost imprimată filmului de către autor, Alexandru Maftei, co-scenarist şi regizor al proiectului. În deschidere, Domnişoara Christina prezintă conacul boieresc al familiei Moscu. Într-un film cu o concepţie şi cu o organizare cumsecade, o astfel de introducere ar fi ocupat cinci-zece planuri care ar fi oferit, în progresie, informaţiile-reper cu ajutorul cărora spectatorul ar fi putut pleca pe drumul desenat de peliculă. Cum vedem - spre exemplu - în deschiderea lui The Great Gatsby (1974), regizat de Jack Clayton. O serie de planuri, cele dintîi filmate dintr-un punct fix. Primul cadru este general, cu conacul personajului central. Apoi o suită de detalii - automobilul, piscina, salonul, scara şi, într-un final, dormitorul şi biroul lui Jay Gatsby. Suita de planuri gîndită de Clayton este cît se poate de coerentă, logica sa fiind aceea de a face spectatorului clară poziţia socială a personajului, modul în care acesta e parte din prezentul acţiunii prin lucrurile pe care le posedă. Iar autorul îşi permite să se joace cu spectatorul de-a lungul acestei secvenţe introductive. În timpul succesiunii de planuri, după ce vedem interiorul casei, e un cadru care înfăţişează - din nou, frontal - casa lui Gatsby. Pare surprinzătoare opţiunea de a întoarce istoria în exterior, odată ce spectatorul e deja setat pe un drum ce ar fi trebuit să ducă în intimitatea unui personaj. Cadrul se deschide şi observăm că, în fapt, era o fotografie de pe noptiera lui Gatsby.
 
Această secvenţă introductivă din Gatsby (care e tot o ecranizare şi un film de gen, chiar dacă un alt gen faţă de Christina) e un exemplu de construcţie cinematografică pertinentă şi în ceea ce priveşte plasarea elementelor de generic pe cadrele poveştii. Faptul că urmărim un film produs de David Merrick apare pe imaginea cu automobilul de epocă din garajul personajului principal (astfel devine explicită perioada în care are loc acţiunea; şi putem vorbi şi despre o subliniere a faptului că, din perspectiva timpului poveştii, Gatsby e un film de epocă). Numele actorilor principali apar suprapuse pe imaginea care prezintă piscina lui Gatsby (o posibilă trimitere la personaj/persoană/persona, prin intermediul apei-oglindă). Numele autorului şi titlul filmului apar peste primul detaliu din interior, salonul, unul construit cu migală arhitectonică (cum e şi acest intro al filmului, gîndit de regizor). Introducerea, în cazul lui Gatsby, durează aproximativ trei minute, vreme în care niciun cadru nu e repetat şi, toate la un loc, prin modul în care vin pe ecran, oferă o sumă de informaţii prin care spectatorul - chiar dacă nu ştie nimic despre Gatsby din romanul lui Scott Fitzgerald, - deţine deja o bază de date de la care să plece: epoca în care se petrece acţiunea, faptul că e vorba de un domn foarte bogat, care e posibil să aibă o problemă cu femeile.
 
Spre deosebire, în debutul Domnişoarei Christina aparatul de filmat pendulează în jurul conacului, reluînd aceleaşi date. Un plan general, apoi o suită de planuri-detaliu în care camera, în travling, e deplasată înainte sau în stînga ori dreapta în jurul conacului. Toate repetate, fără să întărească vreo idee sau să trimită spre altceva decît spre faptul că vorbim de un spaţiu anume (conacul). Tocmai din cauza unor astfel de secvenţe, filmul pare căutat: pare că ar vrea să spună anumite lucruri adînci, însă nu ştie exact cum să spună aceste lucruri şi atunci caută. Însă căutarea fără rezultat devine formă goală, preţiozitate. Nu întîmplător muzica vibrantă (compusă de Jon Wygens) e lăsată să suplinească emoţional ceea ce imaginile nu ajung să transmită ca idee, o situaţie constantă de-a lungul peliculei. Tot în deschiderea filmului e o secvenţă cu Egor, luni sau ani după încheierea cazului Christina. E într-o aripă a conacului, nebun, desenînd pereţii. Prin raportare la genul în care se încadrează filmul şi la modul în care cinematograful, în genere, apelează la astfel de pasaje introductive, această secvenţă ar fi trebuit să fie o copertă pentru film, cu răspuns în finalul proiectului. Aici, însă, problema e lăsată în aer: la final nu avem un ecou-copertă.
 
Domnişoara Christina este produs de Abis Studio. Care a co-produs Undeva la Palilula, un film ce stă bine din punct de vedere vizual (însă nu la fel de bine din punct de vedere conceptual). Sau care a oferit servicii de post-producţie unor proiecte precum Crulic (Anca Damian) sau Potretul luptătorului la tinereţe (Constantin Popescu), filme care - cel puţin în ceea ce priveşte efectele sau calitatea imaginii - stau bine. Era de aşteptat ca şi în cazul Domnişoarei Christina cei de la Abis Studio să reuşească să prezinte un film care, în ceea ce ţine de imagine şi sunet, păstrează un anumit standard calitativ. Însă aceste aspecte nu pot salva un film lipsit de prestanţă, într-un gen în care erotismul şi misterul generate de întîlnirea cu lumea de dincolo nu ar fi trebuit să fie reprezentate atît de plat.
 
Şi jocul actorilor trădează lipsa de direcţie în cadrul proiectului. Replicile rostite sec, în dezacord cu atmosfera pe care ar fi trebuit să o aibă filmul (acel aer misterios, încărcat de erotism, atmosferă ce nu părăseşte paginile scrierii lui Eliade), ieşirile la rampă artificiale (pentru Tudor Aaron Istodor şi Maia Morgenstern, în special) duc filmul în derizoriu şi, la final, rămîne regretul că lucrarea lui Eliade nu a ajuns pe mîini mai dibace.




 Toate articolele despre Domnişoara Christina


2 comentarii

  • abis
    barbu brailoiu, 14.09.2013, 10:56

    daca oamenii au bani de aruncat... sau de facut altceva cu ei... cine ce treaba are? regizorimea "profunda" creeaza- criticii stramba din nas - spectatorii stau acasa - snobii exclama: "interesant!".

  • Slab
    Mircea E, 21.02.2014, 20:48

    Doamne, cât de prost jucat!

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Figuri impuse - Domnişoara Christina & O vară foarte instabilă, Andrei Gorzo
 La ora când ţânţarii bat în fereastră - Domnişoara Christina, Cristina Zaharia
 Northwest, Call Girl, Love Building, Domnişoara Christina - TIFF 2013, Sebastian M. Ceolca


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer