În ghost story-ul Domnişoara Christina (adaptare după nuvela lui Eliade), meritele regizorului-scenarist Alexandru Maftei (Bună! Ce faci?) se reduc la competenţa (şi ea ştearsă, lipsită de orice sclipire de personalitate) cu care "pune masa", făcînd un pic de atmosferă cu evergreen-uri ale genului: Jonathan Harker (numit de data asta Egor) ajungînd la castelul Dracula (care aici e o casă boierească, aparţinînd unei familii numite Moscu); toţi ai casei (dintre care nu putea să lipsească una bucată copil malefic, model standard) comportîndu-se de parcă ar convieţui cu o fantomă; natura însăşi înfiorîndu-se sonor de cîte ori e pomenit numele fantomei (acelaşi cu al filmului) - pe banda sonoră (migălos construită de către Tudor Petre) ba par să sîsîie şerpi cu clopoţei, ba par să rîgîie sau să respire adînc căpcăuni invizibili. Toate astea intră la "pusul mesei"; ce pune Maftei pe masă e, însă, vax stropit cu piş-wasser. Forţele supranaturale şi destructive care au pus stăpînire pe conac sînt asociate răscoalei ţărăneşti de la 1907 ("prezentul" filmului fiind în interbelic) şi mai ales sexualităţii feminine, însă numai cea de-a doua conexiune e cît de cît dezvoltată: copilul malefic - o fetiţă (Ioana Sandu) - se cere pupat pe gură şi pe pantof de către bietul Jonathan Egor Harker (Tudor Aaron Istodor); după cum tot pe Egor i se pune pata şi fantomei Christina (Anastasia Dumitrescu), despre apetiturile căreia (de pe vremea cînd era vie) circulă pe moşie tot felul de legende porno-gotice; asta în timp ce virginala soră mai mare (Ioana Anastasia Anton) a fetiţei malefice se ofileşte şi se ofelizează de la o oră la alta. Dar nici această a doua conexiune nu e gîndită pînă prea departe de către autorul filmului. Incapacitatea lui de a reflecta asupra eventualelor subtexte ale poveştii (ce altceva mai e Christina, dincolo de faptul că e o sursă de efecte de tip bu-hu-hu?) se adaugă la puţinătatea şi la calitatea de second hand a înseşi bu-hu-hu-urilor, rezultatul fiind un film la fel de insipid în genul lui cum era, în genul ei, comedia romantică Bună! Ce faci?.
O vară foarte instabilă (România-Cehia-Suedia-UK, 2013), de Anca Damian
Părăsită de Daniel (Jamie Sives), Maria (Ana Ularu) se răzbună făcînd din el un personaj într-o ficţiune literară care chiar ajunge să controleze acţiunile lui din viaţa reală. În timpul acesta, atît Maria, cît şi Daniel, sînt manipulaţi de un alt scriitor, Alex (Kim Bodnia), în interesul propriilor proiecte scenaristice. Trădînd-o pe Maria (care vine la el ca la psihoterapeut), acest magister ludi îl învaţă pe Daniel (care, de asemenea, vine la el ca la psihoterapeut) cum să se elibereze din fantezia / povestirea ei, preluînd controlul literar şi dîndu-i ce final vrea el. Numai că şi Maria mai are un as în mînecă... În fine, toate aceste pirandellisme de mîna a şaptea se desfăşoară într-o versiune glossy a Bucureştiului zilelor noastre. Filmul Ancăi Damian (cu un scenariu scris de regizoare împreună cu prozatorul Philip Ó Ceallaigh, după o proză de-a acestuia) se doreşte "internaţional" în look şi sound; Daniel e scoţian, Alex e danez, iar Maria, la rîndul ei, vorbeşte tot timpul în engleză, ca şi cealaltă femeie (Diana Cavallioti) din viaţa lui Daniel. Un fel de artă de aeroport internaţional, O vară foarte instabilă poate fi văzut ca o satiră involuntară a efectelor debilitante ale globalizării asupra imaginaţiei sexuale şi literare. Daniel e un "cetăţean al lumii", aşa cum apare ea în reclamele la aparate de ras sau la băuturi scumpe; pare proaspăt ieşit de pe banda de asamblare a unei fabrici internaţionale care produce bărbaţi "bine". Locul personajului lui Cavallioti - cu vizionarele ei proiecte de arhitectă cu tot - e într-o broşură corporatistă. Şi la fel de aseptizant-generice sînt sexy-jocurile de rol iniţiate de Maria - piloţi israelieni, sex pe bani cu fostul iubit -, puse de ea în aplicare cu aceeaşi lipsă de detalii particularizante care discreditează la tot pasul ifosele literare ale filmului. În rest, voice-over-uri insistent literare combină poeticismul scremut cu duritatea de plastic. Secvenţe de animaţie realizate de Dan Panaitescu şi Raluca Popa (din tablouri, obiecte casnice, recuzită butaforică ş.a.) sînt chemate să insufle o iluzie de isteţime şi vervă rutinierelor şi răsuflatelor şarade de tip "cine-i personaj în scenariul cui?", despre care regizoarea, potrivit propriilor declaraţii, pare să creadă că fac filmul "foarte modern, foarte contemporan". (La rîndul lui, Mihai Fulger scrie că, prin acest film, "postmodernismul pătrunde cu forţa" în cinematografia românească, deşi restul cronicii lui Fulger sugerează mai degrabă că postmodernismul pătrunde gata epuizat, sub forma unei serii de "figuri obligatorii", bifate mai degrabă şcolăreşte, fără deosebită "forţă" de invenţie.) În fine, regia de imagine (Liviu Mărghidan) se sparge în figuri decorative (peisaj urban spălat wong-kar-wai-an de torenţi nocturni de ploaie-plus-neon) sau pur şi simplu diversioniste (Kim Bodnia luminat astfel încît să pară malefic).