La capătul opus nivelului valoric ridicat de cei doi danezi, co-producţia Call Girl pare rezultatul a două filme cu prea puţine în comun. În primele trei sferturi, asistăm la degradarea sistematică a unor fete minore, prinse în haţişurile prostituţiei de lux din Stockholm-ul anilor '70. Clienţi importanti, clasicele căinţe rezultate din această decizie venită odată cu "moda timpurilor", o matroană cu ceva aşi în mînecă, menţiunea ca filmul e bazat pe fapte reale... În cel de-al patrulea sfert, Call Girl tinde spre un thriller-poliţist rezonabil, dar care subliniază trunchierea. Cu un nou subiect (demersurile întreprinse de un poliţist entuziast pentru anihilarea reţelei conduse de matroană) agăţat de firul narativ anterior (ce poate fi văzut şi ca un scurt episod de-sine-stătător), filmului realizat de Mikael Marcimain nu-i mai reuşeşte nimic: nici drama (despre degradarea minorelor), nici suspansul (unui thriller poliţist).
În cadrul ZFR (Zilele Filmului Românesc), plăcerea de a vedea debutul în lungmetraj al Iuliei Rugină a fost toată a mea. Despre Love Building voi reveni pe larg în momentul apariţiei sale în circuitul cinematografic, însă cîteva lucruri care se cer lămurite pîna atunci mă determină să zăbovesc puţin asupra lui. Filmul e o comedie romantică despre un grup de cupluri care încearcă să-şi repare relaţiile sub îndrumarea unor experţi în astfel de cazuri (interpretaţi de Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol - altminteri, singurii actori profesionişti din producţie). Tensiunile (sexuale) între "profesori" şi "elevi" apar inevitabil, tensiunile în cupluri sînt deja o certitudine. Un mogul pune la bătaie o vilă la munte drept premiu pentru cuplul care reuşeşte să se "repare" primul, experţii se opun... Totul decurge cu viteza şi abilitatea unei comedii destinate publicului larg. Dar reuşita filmului nu constă doar în satisfacerea publicului vizat, ci reuşeşte să facă faţă cu brio eternei provocari pe care o are uneori filmul cu el însuşi: acela de a se limita strict la pretenţiile spre care se îndreaptă.
Din păcate (sau, eventual, din fericire), nu se poate spune acelaşi lucru şi despre noul film al lui Alexandru Maftei, Domnişoara Christina (asupra căruia nu voi mai reveni în momentul apariţiei lui în circuitul cinematografic, din simplul motiv ca îmi va fi tare greu să trec printr-o revizionare). Mofturos (deşi încărcat de clişee utilizate în filme de gen), molcom (regizorul vrea să ne "prindă" cu nişte dialoguri rostite într-o lene atotcuprinzătoare) şi prost jucat (pentru cine se gîndeşte să o vadă pe Maia Morgenstern mai bine ar înclina să meargă la orice piesă de teatru în care joacă domnia sa, deşi n-aş recomanda în mod deosebit nici asta!), Domnişoara Christina e un horror telenovelistic (de epocă), deranjant de pretenţios, care îmi întăreşte convingerea (după Bună! Ce faci?) că regizorul ar fi trebuit să ramînă într-o zonă în care obişnuia să se descurce onorabil - aceea a reclamelor tv.
Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..