Atunci cînd un vapor comercial danez este capturat, în apele Oceanului Indian, de nişte piraţi (somalezi) ai zilelor noastre, preşedintele companiei deţinătoare a vaporului decide să negocieze personal pentru eliberarea echipajului. Piraţii (reprezentaţi de un excelent vorbitor de engleză, care insistă - nu neapărat liniştitor - să fie considerat un simplu intermediar / interpret) încep prin a cere 15 milioane de dolari. Încrezător în abilitatea sa de a-şi păstra sîngele rece la masa tratativelor (deşi e prima oară cînd şi-o exersează negociind pentru vieţi omeneşti), preşedintele companiei începe prin a oferi un sfert de milion. Procesul de negociere se va întinde pe cinci luni. Munca disciplinată a regizorului-scenarist Tobias Lindholm constă în relatarea fără comentarii a acestui proces, comutînd cu regularitate între incinta companiei din Copenhaga (unde punctul de vedere narativ e aliniat la perspectiva preşedintelui) şi spaţiul aproape la fel de închis al vaporului imobilizat în larg (unde punctul de vedere narativ e aliniat, nu mai puţin riguros, la perspectiva unuia dintre ostatici - bucătarul echipajului). Reprezentativă pentru inteligenţa sobră a narării este decizia de a trata declanşarea crizei - năvălirea piraţilor pe navă - nu de-aproape, din preajma bucătarului, ci de departe, din preajma preşedintelui de companie chemat să asculte ultima transmisiune a comandantului de navă. Comutarea între cele două canale de acces la evenimente nu face ca accesul spectatorului să fie, în ansamblu, altfel decît parţial, mărginit, "tunelar" - aşa-zisul translator, cu insistenţa sa de a nu fi confundat cu piraţii (pe care, totuşi, el şi numai el pare să-i conducă), nu e mai puţin incognoscibil pentru bucătar (care vorbeşte cu el faţă în faţă) decît pentru preşedintele companiei (redus la a încerca să-i ghicească gîndurile prin telefon). Aderenţa elegantă la limitatele perimetre de cunoaştere accesibile celor doi protagonişti e însoţită de distanţa observaţională menţinută inclusiv faţă de ei - atît bucătarul (care e un tip deschis - genul ursuleţ), cît şi capitalistul (care e un tip închis - subţire, oţelos şi gri-metalizat ca o lamă), sînt construiţi ca personaje numai prin descriere externă. Ce se întîmplă cu bucătarul este că, dacă pe la începutul captivităţii poate fraterniza spontan cu piraţii pe durata unei partide de pescuit (o secvenţă care are şi meritul de a mai disipa din alteritatea acestora din urmă), lunga şi traumatizanta experienţă îl afundă progresiv într-o stare de prostraţie apropiată de semnalmentele catatoniei. În timpul acesta, capitalistul devine el însuşi prizonierul firmei (la propriu - încetează să mai treacă pe acasă) şi are dificultăţi tot mai mari în a-şi controla nervii. Dincolo de faptul că pretenţiile lui de sînge rece au parte de o umilitoare punere la punct, filmul
Kapringen / Deturnarea lasă în urma sa nu atît o morală clară, cît o întrebare sîcîitoare cu privire la responsabilităţile umane aferente
leadership-ului capitalist.
***
În mai 1945, cînd părinţii ei nazişti se predau autorităţilor de ocupaţie, o fată de 14 ani, Lore (Saskia Rosendahl), rămîne singură cu fraţii ei mai mici, patru la număr, printre care un bebeluş. O coproducţie Germania-Australia, adaptare după o romancieră britanică de origine germano-australiană (e vorba despre Rachel Seiffert şi despre romanul ei din 2001,
The Dark Room),
Lore pune în imagini călătoria celor cinci copii, prin păduri şi uneori prin sate (nu şi prin oraşe mari), pe cîmpii presărate cu ruine, cadavre şi talismane naziste, din Bavaria pînă pe lîngă Hamburg, unde speră s-o găsească pe bunica lor. Imaginile reprezintă nu o dată o lume răsturnată, la propriu, cu susul în jos, aplecată într-o rînă, văzută prea de-aproape sau dintr-un unghi parţial obturat, şi, secvenţă după secvenţă, sînt montate într-o ordine intenţionat dezorientantă - multe planuri-detaliu şi puţine vederi de ansamblu, puţine racorduri line-ca-la-Hollywood şi multe fracturi uşoare: un cine-mozaic impresionist reprezentînd o lume scoasă din ţîţîni. Dimensiunea de basm pe care o are periplul copiilor prin acest peisaj - în parte post-apocaliptic, în parte pastoral, în parte macabru-grimmian (de
Hansel şi Gretel) - e accentuată de întîlnirile lor cu o văduvă nazistă (care arată ca o vrăjitoare), respectiv cu un înger păzitor. Acesta din urmă e un tînăr intens-taciturn, aflat în posesia unor documente care-l identifică drept evreu. Temeinic îndoctrinată de părinţi (ca şi alţi compatrioţi care-i ies în drum, ea respinge dovezile fotografice ale crimelor naziste, expuse la tot pasul de către Aliaţi), Lore se uită la el cu o repulsie fascinată, care, sub efectul febrei, se contopeşte cu pulsiunile sexualităţii ei abia trezite. Starea de insanitate în care ajunge Lore pînă la capătul călătoriei e poetizată copios, şi poate preţios, de către regizoarea australiană Cate Shortland, prin recursul ei la pirotehnie impresionistă, dar finalul - un act de violenţă simbolică, săvîrşit de eroină împotriva generaţiilor trecute - refuză tăios perspectiva unei vindecări grabnice.
