Aţi observat cum protestează unii când regizorul X face un film care, susţin ei, s-ar potrivi mai mult regizorului Y? "Michael Bay face Hamlet?!? Dar cum, John Woo era mult mai potrivit!!" Aşa s-au comportat şi vis-à-vis de Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events - ("e numai bun pentru Tim Burton!"), fără să le treacă prin cap că, taman din pricina seriei de evenimente nefericite din titlu, regizorul Brad Silberling e o alegere chiar mai bună.
Însurat (la propriu) cu televiziunea, tânărul realizator a semnat doar trei titluri pentru marele ecran (zgomotosul Casper, mega-înjuratul City of Angels, remake după Wenders, şi dureros de autobiograficul Moonlight Mile), toate unite de o trăsătură inconfundabilă - moartea. Cum să nu i se potrivească atunci mănuşă subiectul filmului de faţă, unde orfanii Baudelaire (doi dintre ei se numesc Sunny şi Klaus, sic!) sunt terorizaţi, sechestraţi şi traumatizaţi de către sinistrul conte Olaf, care le vânează cu poftă averea, atunci când nu e ocupat să pună în scenă (şi să interpreteze) piese care l-ar face pe Ed Wood să aplaude ca un nebun.
Filmul se bazează pe primele trei cărţi din seria de 11 (!) apărute până acum sub semnătura Lemony Snicket, în fapt un pseudonim jucăuş al junelui de 35 (!!) de ani numit Daniel Handler şi deşi aerul vag dickensian combinat cu gadgeturile tomnatice şi răutăţile à la Roald Dahl sunt tratate cu aplicaţie de regizor (am spus o alegere bună, nu extraordinară), rezultatul se dovedeşte un hibrid care nu ştie dacă se adresează copiilor mai mici sau mai mari şi care provoacă mai mult admiraţie decât emoţie. Cromatica gotic / impresionistă (aproape, vizual, de Alfonso Cuaron), pantomima lui Jim Carrey (la fel de talentat, machiat sau nemachiat, deşi eu tot susţin că ieşeau mai ieftin cu Jeffrey Tambor) şi lista impresionantă de guest-stars (Meryl Streep, Billy Connolly, Catherine O'Hara, Timothy Spall, Cedric the Entertainer, Luis Guzman, Craig Ferguson, Dustin Hoffman şi Jude Law, pe post de Lemony Snicket) dreg însă busuiocul... ca la carte.
Vă sfătuiesc să nu rataţi cumva genericul final, care comportă desene inteligent animate şi pare-se inspirate din opera lui Edward Gorey. Spun pare-se pentru că eu personal n-am putut să le văd - proiecţionistul de la Studio, pămătuful lui azi şi mâine, se grăbea pesemne la bibliotecă...