Unde ne aflăm? Drumul nesfîrşit şi snack-bar-ul crescut ca din greşeală la marginea lui sînt cu siguranţă americane, iar maşinile par să indice anii '50. Pe de altă parte, unul dintre personajele filmului locuieşte într-o dărăpănătură gotică apăsată de ceruri sîngerii, iar casa unui alt personaj începe pe o stîncă şi se termină în aer, deasupra unui lac numit Lachrymose şi populat de lipitori papă-tot. Alte vietăţi care în lipsa acestui film ar fi rămas necunoscute sînt cobra cu două capete şi broasca tibetană cu trei ochi. La celălalt capăt al scării estetice, priveliştea nu e mai puţin uimitoare: eroina, o fetiţă de 14 ani (Emily Browning), e una dintre cele mai interesante prezenţe care au înnobilat un film pentru copii, de la Judy Garland încoace. Presupun că, într-un alt costum şi într-o altă ambianţă, ar putea să treacă drept o frumuseţe modernă, dar alura ei de aici - deopotrivă funebră şi senină - pare să ceară serviciile imediate şi neapărat prelungite pe viaţă ale unui poet din secolul al XIX-lea. Dacă vă gîndiţi la Poe (şi la Virginia Clemm, verişoara şi mireasa lui în vîrstă de 13 ani), să ştiţi că nu sînteţi primii: există şi în film un Poe, deşi nu e decît un bancher care încearcă să protejeze interesele eroinei şi ale fraţilor ei mai mici, după moartea părinţilor. Apropo, numele de familie al orfanilor e Baudelaire.
Baudelaire a fost cel care a tradus în franceză povestirile lui Poe, scriind şi o prefaţă care i-a permis să-şi formuleze propria credinţă în ciudăţenie ca element esenţial al oricărei frumuseţi artistice. Toate astea pot să pară pretenţioase şi îndepărtate de preocupările copiilor, dar de fapt sînt indicii prin care realizatorii filmului (şi, înaintea lor, autorul cărţilor inspiratoare - Lemony Snicket alias Daniel Handler) le comunică părinţilor interesaţi că nu au nimic de-a face cu industria Harry Potter. Stranietatea e un element cu care marile studiouri preferă să nu se încurce în relaţia lor cu copiii (de altfel, nici în aia cu adulţii); elementul pe care mizează e tocmai familiaritatea - posibilitatea copilului de a recunoaşte fiecare ingredient - şi fenomenul Potter a demonstrat la superlativ cît e de profitabil să lucrezi numai cu materiale reciclate. Cu tot bricabracul vrăjitoresc, nu era nimic ciudat în primele două filme din serie (regizate de Chris Columbus). Existau mici tuşe macabre, dar erau introduse pe un ton nesigur, ca după multe consfătuiri pe marginea posibilelor efecte negative asupra consumatorilor (e clar că aşa erau priviţi copiii). De aici calitatea neobişnuită a lui Lemony Snicket: o încredere tonică în apetenţa copilului pentru ciudat şi macabru, în capacitatea lui de a ieşi înviorat din ceva ce se anunţă ca A Series of Unfortunate Events (o serie de evenimente nefericite), atîta timp cît acestea sînt povestite cu spirit. Şi sînt.
Toată nefericirea orfanilor Baudelaire e pricinuită de un unchi odios, care-şi zice contele Olaf şi e interpretat de Jim Carrey. Străvechea învăţătură a actorului hollywoodian - să nu împarţi ecranul cu un copil sau cu un animal, căci vei ieşi pe locul doi - e nulă şi neavenită în cazul lui Carrey, care, dacă-şi pune mintea, poate s-o eclipseze pînă şi pe broasca tibetană cu trei ochi; dar terorismul neobosit practicat de Olaf asupra orfanilor are în el ceva competitiv - ceva din ambîţul cabotinului de a-şi păstra supremaţia (contele e şi actor) -, combinat cu plăcerea pură de a da cu tifla dulcegăriei în care cad cei mai mulţi dintre noi atunci cînd vine vorba de copii. E o combinaţie foarte incitantă - şi foarte pe gustul copiilor. Unii adulţi ar putea să considere că distracţia asta e în dauna unei vrăji durabile, că efervescenţa lui Carrey strică preţiosul echilibru între comic şi sinistru la care aspiră realizatorii. La un moment dat, orfanii, urmăriţi de Olaf, găsesc protecţie la o mătuşă; o protecţie fragilă, căci viaţa mătuşii (Meryl Streep) e o dîrdîială neîntreruptă printre droburi de sare şi lui Olaf nu-i trebuie decît un machiaj şi cîteva minute de circ ca s-o ameţească. Poate că Streep şi Carrey se simt un pic prea bine în minutele acelea; aproape că deturnează filmul de pe traseul lui de basm, propulsîndu-l într-un paradis al clovnului. Dar mi se pare că pînă şi asta funcţionează, în cele din urmă, în avantajul basmului. Bufonada adulţilor pune în valoare seriozitatea misterioasă a celor trei copii, eleganţa cu care, confruntaţi cu atîta agitaţie ameninţătoare sau pur şi simplu fără noimă, se repliază pe resursele lor interioare: Violet are vocaţie de inventatoare, Klaus are plăcerea cititului, iar Sunny are, mă rog, doi ani şi pornirea interesantă de a-şi înfige cei patru dinţi în tot ce-i iese în cale. De mult n-am mai fost atît de mişcat de morala unui film pentru copii: atîta timp cît îţi rămîne ceva de inventat, ceva de citit sau ceva de muşcat, nu e totul pierdut. Probabil că am să revăd filmul, ca să aprofundez partea cu muşcatul.