De la mijlocul anilor '80 şi până astăzi, lumea muzicală continuă să-l descopere şi să-l aplaude pe acest fost copil-minune apărut în fosta Uniune Sovietică, pentru excelenţa înzestrărilor instrumentale, dublate de sensibilitate şi de fantezie. Evgheni Kissin a urmat cursurile Şcolii de Muzică Gnessin din Moscova pentru copii excepţional înzestraţi iar la 10 ani îşi făcea debutul ca solist - în Concertul KV 466 de Wolfgang Amadeus Mozart, pentru ca un an mai târziu să susţină primul său recital instrumental. Întrebat despre cum s-a simţit, pe atunci, dintr-o dată înconjurat de o mulţime entuziasmată de adulţi, artistul a răspuns: "Mi s-a părut absolut natural, pentru că să cânt la pian a fost activitatea mea preferată încă din copilărie. Nu mi-a păsat prea mult de reacţiile entuziaste ale ascultătorilor, dar întotdeauna mi-a plăcut să cânt pentru alţi oameni. La primul meu recital, pe care l-am susţinut la Casa Compozitorilor din Moscova, pe când aveam doar 11 ani şi jumătate, sute de scaune a fost nevoie să fie aşezate pe scenă pentru că sala avea doar 600 de locuri. Când profesoara mea, Anna Kantor, m-a întrebat dacă mă deranjează ascultătorii din jurul meu, i-am spus imediat ce simţeam: Nu, ei mă ajută!"
Copilul de atunci n-a încetat să uluiască, în 1984 surprinzând din nou lumea muzicală când, la doar 12 ani, interpreta cele 2 concerte pentru pian şi orchestră de Chopin, sub bagheta lui Dmitri Kitaenko, la Sala Mare a Conservatorului din Moscova. Înregistrarea concertului figurează pe un dublu album apărut, în acelaşi an, la casa Melodia iar cei care o ascultă în prezent pot remarca uşor talentul excepţional dovedit de tânărul pianist rus, aplombul său sonor şi sensibilitatea expresiei, de o paradoxală maturitate. Acela a fost de altfel şi momentul lansării carierei sale internaţionale. În 1987 a debutat cu mare succes în Festivalul de la Berlin iar peste un an era auzit în turneu european alături de Orchestra de cameră Virtuozii din Moscova dirijată de Vladimir Spivakov. Ce a urmat s-a înscris pe o traiectorie cursivă, în perimetrul aceloraşi epitete superlative; o carieră solistică de succes, răsplătită în 2003, la Moscova, cu Premiul Şostakovici, unul dintre cele mai mari gesturi de recunoaştere muzicală în Rusia. Evgheni Kissin, cel pe care l-aţi putut asculta la Bucureşti, în 2007, tot în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, ediţia a XIX-a, interpretând cu mare virtuozitate partitura solistică a Concertului nr. 5 "Imperialul" pentru pian şi orchestră de Beethoven, atrage mereu elogiile publicului dar şi pe cele ale criticii de specialitate. Iată ce scria, de exemplu, cronicarul publicaţiei The Time în 10 mai 1999, urmărindu-l în concert: "Toate atributele geniului său - şi cuvântul nu e folosit cu uşurinţă - au fost etalate: sunetul bogat, puternic, virtuozitatea uluitoare şi, mai presus de toate, fantezia inspirată. Atât de convingătoare este pianistica lui Kissin, atât de proaspătă este versiunea sa dată celor mai familiare fraze muzicale, încât eşti atent la fiecare sunet. Finalul părţii lente m-a găsit strângând cotiera scaunului meu, fascinat de poezia interpretării lui."
Da, Evgheni Kissin este un adevărat poet al pianului dar, în acelaşi timp, şi un mare pasionat de versuri în general - de altfel, poate fi ascultat şi recitând, public, versuri în rusă şi în idiş. Deşi de origine evreiască, nu a învăţat idiş de la părinţii săi ci ca autodidact, ca urmare a faptului că, în vacanţele din copilărie, bunicii săi vorbeau între ei în idiş. "Cred că pasiunea pentru poezie m-a însoţit încă din copilărie. Aveam un magnetofon acasă, am încă în memorie imaginea uriaşei benzi magnetice maronii. Când eram mic, tatăl meu, care era inginer, mă înregistra cu un microfon uriaş, în timp ce eu cântam la vechiul nostru pian Bechstein. M-a înregistrat şi când improvizam sau interpretam diferite piese, dar şi când recitam versuri de grădiniţă şi poveşti, care erau pâinea mea zilnică pe atunci. Cred că plăcerea de a recita poezii s-a format în acele momente. Mai târziu am continuat să recit poezie pentru mine însumi iar acum o fac şi în public. Interpretatul muzicii şi recitarea poeziei sunt două activităţi foarte similare. În ambele cazuri trebuie să interpretezi o lucrare scrisă de altcineva, să îi dai viaţă, sa o recreezi pentru ceilalţi." Pe site-ul său personal figurează şi o parte dintre preferinţele literare, între care cele mai multe aparţin spaţiului rus: Puşkin, Lermontov, Gogol, Tolstoi, Bulgakov dar şi Ilf şi Petrov.
Pe Evgheni Kissin nu vom avea deocamdată ocazia să-l ascultăm recitând versuri în idiş la Bucureşti, în Festivalul Internaţional George Enescu 2013, dar ne putem bucura savurându-i muzica, pentru că pianistul poate fi urmărit luni, 23 septembrie 2013, într-un recital ce cuprinde lucrări de Schubert şi Scriabin dar şi joi, 26 septembrie 2013, alături de violonista Silvia Marcovici şi pianistul Alexander Kniazev, într-un program integral Schubert. Ambele recitaluri au loc la Ateneul Român, de la ora 17.00 şi cred că este inutil să menţionez faptul că biletele s-au epuizat, încă din primele zile în care au fost puse în vânzare.
Dacă pe Evgheni Kissin aţi mai avut ocazia să-l ascultaţi la Bucureşti, Stephen Hough constituie o premieră pentru scena muzicală românească. Personalitate artistică fascinantă şi multifaţetată, cu o veritabilă alură renascentistă, Stephen Hough se mişcă lejer şi egal succes nu doar pe terenul interpretativ, ca pianist de talie mondială, ci şi pe cel al compoziţiei, al dirijatului, al literaturii şi al picturii. Cu o asemenea carte de vizită impresionantă, pianistul de origine engleză ar putea cu siguranţă intimida o mare parte dintre interlocutori, dar Stephen Hough a fost şi rămâne extrem de modest şi relaxat, mereu afabil, prietenos şi însoţit de un umor cald, reconfortant. În numeroasele sale interviuri vorbeşte degajat despre formarea sa, despre preferinţa pentru muzica Led Zeppelin şi Emerson, Lake and Palmer, despre interesul pentru catolicism, născut în urma audierii oratoriului Visul lui Geronţiu de Edward Elgar, despre dorinţa de a se călugări dar şi despre primele succese pianistice. Preocuparea pentru domeniul religios s-a păstrat încă, Hough fiind foarte apreciat în ipostaza de comentator al problematicii sacre.
Nu voi insista asupra expoziţiei cu picturile sale deschise în 2012 la Galeria Broadbent din Londra, nici asupra premiului I obţinut în 2008 la cea de-a şasea ediţie a unui important concurs internaţional de poezie, însă vă invit să-i vizitaţi blogul de pe pagina cotidianului The Telegraph (http://blogs.telegraph.co.uk) pentru a-l cunoaşte şi dintr-o altă perspectivă pe acest remarcabil muzician format la prestigioasa Şcoală de muzică Julliard, câştigător pe când avea 22 de ani al dificilului Concurs Internaţional de pian Naumburg de la New York. Pentru mine, prima întâlnire muzicală cu Stephen Hough a venit prin intermediul înregistrării sale cu cele cinci concerte pentru pian şi orchestră de Camille Saint-Saens, disc care a şi fost apreciat drept înregistrarea anului 2001 de către revista Gramophone. M-a cucerit pe loc, fără introduceri, de la primele sunete, în care i-am simţit forţa, profunzimea, tehnica precisă şi căldura. Am căutat ulterior informaţii despre el, i-am parcurs interviurile, blogul şi am ştiut că am în faţă un artist complex şi cuceritor prin simplitatea cu care se prezintă.
Ştiu că lista cu premiile lui, ansamblurile şi artiştii cu care a colaborat, toate aceste elemente pe care orice biografie le consemnează minuţios sunt în general parcurse sumar, de aceea nu le voi mai menţiona - le găsiţi de altfel pe pagina sa personală. Vă invit, ba nu, vă provoc să-l ascultaţi pe Stephen Hough în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu 2013, unde luni, 23 septembrie 2013 va aborda la Sala Mare a Palatului una dintre cele mai dificile partituri solistice ale perioadei romantice, Concertul nr. 1 în re minor de Johannes Brahms. Îi vor sta alături membrii Orchestrei Filarmonicii Regale din Stockholm, cu Sakari Oramo la pupitrul dirijoral. Pe şeful finlandez de orchestră am avut ocazia să-l intervievez la ediţia din 2001 a Festivalului Enescu şi îmi amintesc şi acum cu claritate emoţia devastatoare ce m-a cuprins în timp ce mă apropiam de tânărul şaten care stătea comod pe unul din scaunele centrale ale Sălii Palatului şi pe care-l urmărisem cu o seară înainte dirijând magistral Sibelius şi Enescu. Mi-a simţit emoţia şi, dorind să mă ajute, m-a întrebat afabil în ce limbă aş prefera să facem interviul, în engleză, franceză sau germană, menţionând că le vorbeşte fluent pe toate trei. Am vrut să adaug că după părerea mea vorbeşte fluent şi Sibelius (este de altfel considerat un specialist în tălmăcirea marelui autor finlandez) dar m-am abţinut, pentru că intimidarea a învins bruma de relaxare. Mi s-a părut atunci calm, degajat şi extrem de serios în viziunea pe care o are asupra muzicii. Avea 36 de ani în 2001 şi era deja director muzical şi dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Birmingham, ansamblu cu care a şi venit la Bucureşti, ulterior ocupând o funcţie similară la conducerea Orchestrei Filarmonicii Regale din Stockholm, din 2008, iar din 2012 a devenit şi dirijor principal al Orchestrei Simfonice BBC. Dirijorul finlandez va apărea de două ori în faţa publicului român în acest an, iar dacă în primul concert, cel din 23 septembrie 2013 va propune alături de Brahms două lucrări semnate de doi autori nord-europeni, Anders Hillborg şi Carl Nielsen, a doua zi, pe 24 septembrie 2013, tot la Sala Mare a Palatului va aborda un program mult mai eclectic, ce reuneşte Suita a II-a de Enescu, Concertul pentru vioară şi orchestră de Igor Stravinski, cu Julian Rachlin ca solist şi Simfonia I de Jean Sibelius.
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..