Live din nou. Mă pregătisem cu tot soiul de informaţii despre Dmitry Sitkovetsky, dar şi despre Simfonia a III-a de Mahler, cea lungă până la pragul absolutei toleranţe. Nu multă lume ştie că, pe lângă omniprezentul Adagietto din Simfonia a V-a, în iconicul Moarte la Veneţia de Visconti se aude şi un fragment din a III-a. E muzica pe care o compune Aschenbach înainte de a muri. Nu am avut vreme. Cele peste 100 de minute de parte a II-a ne obligă să fim economi cu informaţiile.
Îl admir fără măsură pe Martin Harris, Ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Nu doar pentru remarcabila română pe care o vorbeşte, ci şi pentru zâmbet, spirit pozitiv, lumină interioară şi o certitudine: Festivalul Enescu este, în momentul de faţă, cartea de vizită numărul 1 a României. O spune cineva care a crescut cu şi în Festivalul de la Edinburgh.
"Poate nu cel mai potrivit final de Festival". Multă lume s-ar fi aşteptat la ceva mai sărbătoresc, mai vesel, mai... în major. Demiurgica simfonie a lui Mahler a reliefat, însă, o dată în plus, profilul michelangiolesc al lui Cristian Mandeal, stăpân peste o creaţie neverosimil de amplă. A construit arhitectural lucrarea până la ultimul etaj al cerului. A rămas acolo, planând, cu Nimrod. Am mai spus-o: bijuteria lui Elgar a fost, de fiecare dată în această ediţie a Festivalului, ca un cadou personal. Reţinută şi confesivă în varianta Pappano-Accademia di Santa Cecilia, eroică la Semyon Bychkov şi Filarmonica din München, largă, somptuoasă în această ultimă seară.
Schimbăm opinii la sfârşit, gânduri, felicitări. Zâmbete reţinute în ultima clipă. De mâine ne reajustăm.
Undeva, între Mahler şi Elgar, afară s-a instalat toamna.
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..