Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce îmi povesteşte lumina din Destrămare - Seara de închidere a Festivalului Enescu, 2013


octombrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După o lună întreagă în care bucuriile şi performanţele muzicale i-au însoţit necondiţionat pe devotaţii Festivalului Enescu, iată că momentul mai puţin dorit al închiderii a sosit şi el în data de 28 septembrie 2013. Şi parcă pentru a face despărţirea şi mai greu de suportat, ultima seară festivalieră a fost cu adevărat memorabilă şi remarcabilă nu doar prin desăvâşirea interpretărilor, ci şi prin strălucirea care a infuzat spaţiul - strălucire care, din păcate, nu avea cum să vină din vreo frumuseţe propriu-zisă a Sălii Palatului, ci mai degrabă din energia pozitivă şi freamătul binefăcător al furnicarului de melomani, ce îţi mai poate da încă încredere în umanitate...

Oaspeţii prestigioşi care au încheiat una dintre cele mai bune şi vii ediţii ale Festivalului din ultimii ani au fost membrii Royal Philharmonic Orchestra, conduşi de dirijorul român Cristian Mandeal, cărora li s-au alăturat, în partea a doua a programului, Corul Academic Radio (dirijor Dan Mihai Goia) şi Corul de copii Radio (dirijor Voicu Popescu). Aşadar, cu Enescu şi Mahler, Festivalul ne-a spus graţios "La revedere" (cât pe ce să ne spună "Adio" din raţiuni care ţin de buget), lăsându-ne să visăm, însă, în următorii doi ani, la întâlnirea cu Sir Simon Rattle, anunţat deja pentru deschiderea Festivalului Enescu din 2015.

Revenind la anul 2013 şi la concertul de închidere, este o bucurie reală să poţi constata, la finalul unui festival-maraton, că ai asistat la o ediţie egală cu sine, în care concertele nu s-au succedat fără discernământ în virtutea unei algebre obsedate de cantitate. În plus, ultima seară a fost la fel de puternică şi de expresivă din punct de vedere artistic precum seara deschiderii, în care am avut parte de prezenţa colosală a lui Daniel Barenboim şi Radu Lupu.

Aşa cum este tradiţia, concertul final a inclus în prima parte o lucrare de George Enescu, dar nu "oricare", dacă pot spune aşa. Aş remarca în acest context că un plus al actualei ediţii l-a constituit şi iniţiativa de a-l prezenta pe George Enescu într-un mod mult mai complex decât s-a făcut până acum, punându-l pe muzician acolo unde îi e locul: între martii artişti care aparţin modernităţii europene, renunţându-se la portretul său datat de bucolic plutind prin eter. S-au prezentat compoziţii enesciene grele, cum a fost măreaţa Simfonie a III-a, şi numeroase lucrări şi reinterpretări camerale care, nu am nicio îndoială, i-a făcut pe mulţi români să îşi reconfigureze imaginea pe care o aveau asupra muzicianului.

Dacă în seara de 1 septembrie 2013 Daniel Barenboim a propus o Rapsodie Română nr. 2 aşa cum nu am mai auzit, în 28 septembrie 2013 am asistat la o altă noutate: Capriciul român pentru vioară şi orchestră, singurul opus concertant al lui George Enescu în care vioara are un statut solistic. Lucrarea, fabuloasă într-adevăr, este atât de puţin cunoscută publicului pentru simplul motiv că ea se bazează pe schiţe ale compozitorului care au fost orchestrate ulterior dispariţiei acestuia datorită dedicării şi interesului lui Cornel Ţăranu faţă de opera enesciană. Acest seducător Caprice Roumain este rar auzit într-o sală de concert şi poate nu este atât de rău că se întâmplă aşa, poate este bine să ne bucurăm de mici momente de stupoare în faţa unui compozitor naţional pe care tindem să-l ataşăm unei singure paradigme.
 
Mesagerul micii bijuterii enesciene a fost de data aceasta violonistul rus Dmitri Sitkovetsky, trecut atât prin şcoala rusă, cât şi cea americană. Execuţia sa a capturat întreaga magie a unei prime audiţii (cum a fost cazul meu şi cred, al multora), producând scânteile mirării în faţa unui prilej de frumuseţe proaspăt descoperit, la care se adaugă entuziasmul vădit şi nedisimulat al violonistului. Ben moderato, Tempo di hora şi Lento sunt cele trei părţi ale capriciului, redate toate cu căldură şi pasiune de Dmitri Sitkovetsky. Chiar dacă lucrarea poartă amprenta evidentă a muzicii populare, esenţa ei trece dincolo de orice tradiţie şi de orice teren al "vieţii voioase". Erupţiile pătimaşe sunt brusc fragmentate de câte o contorsiune melancolică, iar la final, vibraţiile amplificate de tristeţi nerostite ajung să se insinueze mai subtil, dar mai pregnant decât jocurile de lumini ale unui arcuş vioi. Această ramificaţie infinită a contradicţiilor nerezolvate, vag lansată de Capriciul român orchestrat de Cornel Ţăranu după schiţele lui Enescu, a pregătit excelent terenul pentru Simfonia a III-a de Mahler, care a alcătuit partea a doua a programului.
 
Odată cu acest moment, scena s-a aglomerat şi tensiunea a crescut. Cea de-a treia simfonie mahleriană este un spectacol în sine, un contagios tur de forţă care ori te răpune, ori te revitalizează complet. Simfonia compusă de Mahler în perioada 1895-1896 are acum nu mai puţin de şase părţi, deşi iniţial fusese planificată să aibă chiar şapte. Ca multe alte demersuri artistice ale lui Gustav Mahler, şi Simfonia a III-a a stârnit controverse în vremea apariţiei sale (lucrarea a cunoscut premiera mondială tocmai în 1902), din simplul motiv că artistul austriac la origine evreu s-a contrazis puţin, în stilul caracteristic muzicii sale, în ceea ce priveşte conceptul programatic al zdrobitor de amplei sale creaţii. Într-o vreme în care "programul" era esenţial în receptarea unui produs muzical, Mahler striga "Jos cu programele!" Totuşi, el însuşi a adăugat într-o primă fază câte un titlu explicativ fiecărei mişcări, chiar dacă ulterior tot el a respins această formă de circulaţie a mesajului său simfonic.
 
În general, Simfonia a treia este abordată ca o odă adusă Naturii, perspectivă sprijinită în plus tocmai de subtitlurile generate de compozitor, care variază de la Ce îmi povestesc florile câmpului până la Ce îmi povesteşte dragostea. Astăzi însă nu mai are nicio relevanţă dacă autorul credea sau nu în acele titluri sau dacă ele sunt necesare sau nu. Titlurile trebuie să se fi potrivit cu siguranţă stărilor sau intenţiilor sale estetice dintr-un anumit moment. Dar geniul mahlerian stă în faptul că nu are nevoie să se sprijine pe nicio asociere cu o imagine sau cu narativitatea. Cine cunoaşte opera lui Mahler în ansamblu ştie că înfăţişarea dragostei se poate mula cel puţin la fel de bine şi pe sonorităţile aspre de la finalul mişcării I, deşi Ce îmi povesteşte dragostea este conţinută propriu-zis în mişcarea tragică din finalul întregii simfonii. Existenţa unui astfel de program nu implică nicidecum arbitraritate - deşi probabil că tocmai de asta s-a temut Mahler - dar irelevantă poate fi şi poate chiar trebuie să fie aşa în momentul audiţiei. Faptul că se poate da orice subtitlu dintre cele şase oricărei mişcări nu face decât să confirme geniul muzical şi - o spun fără nicio reţinere - filosofic şi vizionar al extraordinarului compozitor austriac.
 
Prima mişcare, Kräftig. Entschieden. Zweite Abtheilung, poartă subtitlul Trezirea lui Pan. Sosirea verii şi are o întindere aproape cât o simfonie întreagă, de mai bine de o jumătate de oră. Orice om de bun-simţ - şi nu o spun ironic - s-ar putea întreba: Chiar este nevoie de atât? Oare nu se pierde nimic prin redundanţă în acest conglomerat sonor care parcă intenţionat nu se fereşte de repetitivitate şi de nesfârşite afirmări, confirmări şi reconfirmări? Mahler însă face evidentă în absolut orice lucrare a sa - amplă sau mai scurtă, predominant tragică sau cu un caracter mai liric - o credinţă filosofică exprimată inclusiv prin astfel de expresii muzicale ce riscă să îi obosească pe cei care nu pot (iar asta nu din vreo "vină" culturală, fiind ceva ce evident ţine prea puţin de cultură şi mult mai mult de structura interioară ca dat nativ) să meargă până la capăt cu devotament orb prin lumea nesigură, dar plină de promisiuni ale inefabilului pe care o clădeşte, numai ca să o zguduie, ce-i drept, Gustav Mahler. El este unul dintre puţinii compozitori care, pe lângă faptul că reuşesc să atingă zona spiritului pur şi acel nivel de iluminare care le este dat doar câtorva creatori, nu se sfieşte să atingă viaţa ca pe un corp real, minunat alcătuit, dar neferit de puroi şi cicatrici. Repetitivitatea exasperantă din mişcarea întâi este o consemnare a vieţii care cunoaşte sublimul, dar care cunoaşte la fel de lucid piedicile care stau în calea lui, fără a fi vorba de mari deziluzii ale spiritului, ci de tot ce poate fi mai prozaic şi mai încărcat de cotidian în existenţa umană. Pendularea sa constantă între aceste două extremităţi nu este, deci, niciodată semnul unei indecizii structurale sau a unei risipe indistincte de sunete şi instrumente, ci afirmarea curajoasă a unei confruntări cu absolut toate planurile vieţii, niciodată edulcorată sau supusă unor efecte de îmblânzire.
 
Membrii Royal Philharmonic Orchestra au intrat cu forţă în arhitectura strivitoare a primei mişcări, forţă pe care au menţinut-o cu succes pe parcursul tuturor episoadelor muzicale ale Simfoniei a treia. Cornul de la început, aluzie la energiile dionisiace care trezesc şi stârnesc toate simţurile, induce replica instrumentelor amestecate într-o coloratură barbară şi violentă, pentru că vara lui Mahler nu este vara câmpiilor vaste ale Alpilor, ci este vara dorinţei, a conştientizării contrastelor şi a fermentării lor într-un exces autodistructiv, vara zeilor păgâni care cuceresc şi supun natura prin impulsurile lor fioroase.

Spiritul dionisiac se manifestă însă la fel de sigur şi în mişcarea a doua, intitulată - deşi susţin afirmaţia că un simplu titlu nu este concludent pentru inepuizabila gamă ideatică dispusă de Mahler aici - Ce îmi povestesc florile câmpului. În mişcarea a doua, Tempo di Minuetto, ne întâlnim cu ritmuri în care triumful seamănă mai degrabă cu o veselă furtună ce îşi contemplă propriul dezastru. Finalul intensifică ritmul şi atinge climaxul alternanţelor anterioare, iar trecerea spre mişcarea a III-a se creează fără nicio rupere de atmosferă - ceea ce se datorează nu doar compoziţiei, ci şi omogenităţii unei orchestre care funcţionează cu precizia unui ceas sub bagheta îndârjită a lui Cristian Mandeal. Ce îmi povestesc animalele din pădure este o mişcare ce poate fi înţeleasă, dacă ne limităm la parametrii explicativi ai titlurilor, ca un întreg spectru variind de la brutalitate la sonorităţi ironic-violente, în care sunt descoperite inserţii din muzica populară a vremii. O alertare a întregii fiinţe este provocată de semnalul de alarmă al alămurilor agitate şi al coardelor "scoase din ţâţâni".

Toate contradicţiile vag creionate în cele trei mişcări se rotunjesc, se împlinesc şi, în fine, explodează glorios în celelalte trei părţi. În mişcarea a patra, Sehr Langsam. Misterioso. Durchaus Leise sau Ce-mi povesteşte Omul se trece de la un stadiu al acţiunii al mişcării pline de freamăt şi posesiune extatică la meditaţie şi inerţie. Versurile extrase din opusul nietzscheean Aşa grăit-a Zarathustra glorifică noaptea şi somnul, înţelese nu ca reverie lentă şi iluzionară, ci ca instrumente superioare cu care e înzestrată umanitatea. Obscuritatea pe care o produce închiderea faţă de lume produce deschiderea altfel de neatins către profunzimea abisală a lumii: "Lumea este adâncă / Nespus mai adâncă decât poate şti ziua". Cântecul nopţii plăsmuit de Nietzsche nu este atât o deplângere a condiţiei umane, cât un bocet născut din dezolarea în faţa celor care îşi impun lumina peste noaptea iniţiatică a fiecărui suflet, neştiind că "bucuria toată caută eternitatea / Eternitatea adâncă, adâncă de tot." Jennifer Johnston, cu frumuseţea ei viguroasă şi încifrată, a livrat cu o voce profundă şi cutremurătoare mesajul lui Nietzsche, care desfigurează bâlciul pseudo-umanist al amiezei zilei vieţii. La fel de pătrunzătoare şi inteligentă a abordat mezzo-soprana britanică şi mişcarea a V-a, cu titlul Ce îmi povestesc îngerii, în care textul, deşi simplu prezentat, este o întreagă epopee cu conotaţii dintre cele mai grave în ceea ce priveşte condiţia umană. Corul de copii, coordonat de Voicu Popescu, a narat muzical replica îngerilor la disperarea păcatului pe care o experimentează Omul - al cărui rol simbolic îl preia aici aceeaşi voce a mezzo-sopranei.  
 
Mişcarea care închide acest ciclu muzical şi filosofic, Langsam. Ruhevoll. Empfunden sau Ce îmi povesteşte dragostea se construieşte ca o revelaţie a disoluţiei transfiguratoare, care, paradoxal, conţine chiar cheia unei renaşteri a întregii fiinţe. Melancoliile înghiţite de avalanşa bruscă de lumină acaparatoare sunt transpuse cu fineţe de o orchestră nu doar disciplinată, ci şi capabilă de nuanţe şi care manifestă o înţelegere profundă a poziţionării filosofice în muzica mahleriană. Şi din abis în înălţimi se sting, într-un final, ultimele acorduri ale Simfoniei a treia, generos dăruită de Royal Philharmonic Orchestra şi de dirijorul român. Simfonia a treia este mozaicul de credinţe şi idei ale unui om incapabil de a se aşeza în unitate sau într-o ordine de orice fel a vieţii. Catolic şi evreu, dar lăsând, desigur, prin muzica sa, şi semnele unor confruntări demonice specifice protestantismului timpuriu, iar, din punct de vedere etnic, un central-european cu infuzii orientale, portretul acelui Mahler care a creat grandioasa Simfonie a treia este portretul unei fiinţe care râde pierdută în voluptatea iadului, dar care poate la fel de bine să îngheţe de melancolie şi de apăsarea harului nemeritat în Paradis.

După acest exod reconfigurator, opţiunea pentru Nimrod din Variaţiunile Enigma la bis s-a dovedit a fi una foarte bine gândită, lăsându-ne, în plus, privilegiul de a părăsi Festivalul pătrunşi de bucuria greu dobândită şi epuizantă pe care o comunică şi Edward Elgar în sublimele sale variaţiuni eterate.
 
A fost, aşadar, un Festival bogat şi agitat, care ar fi trebuit să ne lase cu suficientă energie şi putere de concentrare şi aşteptare până la ediţia de peste doi ani. Şi e drept că nu poţi să vrei mai mult decât ce ai primit la Festivalul George Enescu preţ de o lună. Dar e de ajuns să treacă o zi şi să ne simţim iar goliţi şi înfioraţi de absenţa serilor muzicale. Nu ar trebuie să fie aşa, dar este, pentru că  "bucuria toată caută eternitatea", nu-i aşa?

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer