Ce frapează la filmul lui Danis Tanovic este maniera documentară în care a ales să ofere povestea lui dramatică de acum. Şi filmul poate să fie perfect unul pakistanez, indian, mexican, de oriunde dintr-o ţară africană, rusesc, nu numai acut balcanic şi, la o adică, foarte românesc. Drama oamenilor săraci de pretutindeni, cei lipsiţi de ocrotirea statului sau de noroc, nu neapărat minoritari.
Dar pentru că regizorul decide să aibă protagonişti eroi din cea mai hulită şi prigonită minoritate a lumii, filmul, apăsat, e unul de propagandă. Fără să deranjeze asta cât de puţin. Pentru că primează filonul uman, atât de emoţionant şi neşantajabil afectiv. Regizorul priveşte cu înţelegere, nu cu milă, spre familia aceasta de ţigani dintr-un sat amărât de munte. În ţigănie, cum se spune la noi despre zona lor din afara satului sau orăşelului, e pace, e iubire, e linişte, se ajută unul pe celălalt. Problemele intervin când ei ies din zona lor, iar straiele şi mentalităţile, limbajul îi opun comunităţii majoritare. Un scut nevăzut se formează imediat, iar datele oricărei probleme se schimbă radical. Fără bani şi serviciu, prinşi pe picior greşit de boli sau doar de plata luminii, cei dintre ei care muncesc şi se nevoiesc în felul lor să trăiască îşi spun acum povestea.
Deloc cu exuberanţa şi demnitatea amuzată de la Kusturica când sunt între ei şi nici cu tensiunea şi severa denunţare a sistemului de la mai reuşitul film românesc Moartea domnului Lăzărescu. Chiar dacă şi aici există bucurie casnică şi lovire de birocraţia sistemului medical, de discriminare.
Filmat în timp real şi în priză directă, din mână, fără muzică şi multe replici, însă cu multiple tăceri sugestive în scenele lungi, aceasta este povestea unei soţii şi mame care, într-o zi friguroasă de iarnă, după ce întinde rufele afară, e doborâtă de o durere cruntă şi intervenţia doctorului e mai mult decât necesară.
Până atunci, sunt filmaţi, urmăriţi, din spate sau din faţă, soţul şi prietenul lui, când se duc să facă rost de bani, prin tăierea maşinilor vechi, abandonate şi vânzarea grămezii la fier vechi pe foarte puţini bani.
Cele mai elementare nevoi cer multă trudă, când eşti sărac. Simpla replică a soţiei că trebuie lemne, îl duce pe soţ afară, în ger, pe drum, în pădure, la tăiat, apoi întors, la tăiat şi spart şi abia pe urmă adus totul în casă. Altfel de ritm, mult mai multe etape.
Nu apuci să te întrebi de ce trăiesc oamenii aceştia atât de precar, fericiţi, totuşi, în căsuţa lor, în simplitate, în rutina chinuitoare a fiecărei zile, pentru care ştiu să mulţumească, totuşi, mereu, la fiecare replică, ca o litanie. Nici de ce nu are el serviciu, dacă a încercat sau a fost respins, nu aflăm. Nu se rosteşte cuvântul discriminare pe faţă, aceasta este o stare de fapt.
Prin acumulare, pe măsură ce te obişnuieşti cu subiectul dificil şi cu personajele nu tocmai ataşante, povestea se precipită, ca şi tensiunea care te prinde, te crispează. Căci Senada are hemoragie şi sarcină extrauterină, dar nu şi asigurare medicală şi nici bani de operaţie. Nu îi rămâne decât să stea acasă şi să moară. Şi ei, şi nouă încep să se închidă în nas uşile doctorilor care nu pot să acţioneze, să facă nimic, să se abată de la reguli, în lipsa plăţii. Aici, drumul repetat, prin noapte, în maşină, fără vaiete şi fără explicaţii, cu cadre lungi de aşteptare, istoria seamănă mult cu periplul abulic al domnului Lăzărescu. Pasat de la unii la alţii, cu viaţa scurgându-i-se treptat. Şi, tocmai pentru că ştii pericolul, adevărul, finalul logic şi cel al filmului românesc, stai cu încordarea sfârşitului fatidic. Aştepţi ca răul să se întâmple.
Mai dureros, pe măsură ce eforturile bărbatului tăcut şi îngrijorat escaladează, până la distrugerea propriei maşini, pentru medicamentele care să o ţină în viaţă.
Tanovic vine mereu la câţiva ani cu filme foarte puternice, cu drame acute care ridică multe semne de întrebare. Toate premiate pe merit. No Man's Land omagiat de Academia Europeană de Film pentru scenariu, uluitorul, frisonantul Triage cu Colin Farrell în cel mai bun rol al carierei şi acum acest câştigător la Berlin 2013 al Marelui Premiu al Juriului.
Un episod, cum spune titlul, o mică întâmplare, ca oricare alta, o încercare. Pornind de la foarte mic, pelicula reuşeşte să crească şi să devină drama tuturor, iar premiul demonstrează forţa imaginilor, a mesajului atât de uman şi general valabil. O lecţie de viaţă ca să vezi întâi omul, de smerenie (foarte impresionante discuţiile lor, din care nu lipseşte niciodată Dumnezeu cu voia Lui). Un sacrificiu mic, cu sufletul la gură pentru un lucru foarte mare, viaţa. Care la Tanovic nu e un miracol precum la Kusturica, doar curge cu curaj mai departe. Mai înşelător decât la filmul românesc.